Soarele apune-ncet în orizontul sângeriu,
În sânge mă scaldă, dar eu știu: sunt al Soarelui fiu.
Nici o stea nu strălucește, cerul devine pustiu,
În atmosferă domnește o tăcere de sicriu.
Un corb mi se-așează pe umăr și se-ntreabă: "E viu?"
"E noapte, iar eu sunt fiul Soarelui, cum vrei să fiu?".

Pe cer, din mistice jocuri de nori, Luna apare,
Stelele nu pot învinge întunericul din zare.
Luna se-apropie și mă-ntreabă: "Tu ești fiu de Soare?"
Nu-i răspund. Corbul îi spune: "Da, așa se pare."
Luna se-ntristează când îmi vede a mea stare
Și în vidul absolut admirabila dispare.

Pe cer apar stele, cad lacrimi de lumină pline,
Mă udă cu lumină, corbul zboară-n zări senine.
Stelele mă-ntreabă: "Ești fiul soarelui, copile?"
"De ce nu mă lăsați în pace? Ce-aveți toți cu mine?"
Oare ce și-au spus surprinse stelele în sine?
Soarele le stinge și totul la normal revine.