Comentariile membrilor
Vizionări: 11618
|
agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
 |
|
|
|
|
||
|
|
         
| |||||
| Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
 |
|
|||||
|
||||||
|
agonia 
￭ am învățat să supraviețuiesc și așa 
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2006-06-28 | |
BORIS DRUÞÃ
ÎNTRE VIAÞà ȘI MOARTE PREFAÞà Afirmasem mai demult că moartea e… o minune a vieții. Uneori am impresia că morții se mișcă în morminte, cînd simt că noi, cu fericirea vieții cotidiene în față, căutăm prilejuri pentru a încurca traiul normal unul altuia. Prezentul volum este o meditație în versuri zămislite în anii adolescenței, dar pe care îndrăznesc a le materializa la vîrsta cînd nu mai sunt nici tînăr…Frumusețea și romantica au fost planetele iubirilor împlinite, ale speranțelor senine, luminoase spre care am tins mereu. Aflîndu-ne pe această planetă, uriașă roată în perpetuă mișcare, ne rotim toți între viață și moarte.Viața schimbă lumea numai cu ajutorul morții și, în această tragedie inevitabilă prin care este dat să treagă genul uman, se petrec multe lucruri meditative. Pentru a servi o piedică în calea tristeței, indiferenței, lipsei de cugetare sănătoasă, vă propun aceste versuri, ce reprezintă zbuciumul unei perioade concrete de timp, care constituie nici mai mult nici mai puțin decît o verigă a lanțului infinit ce se cheamă destinul uman. autorul, 2001. Prin lentila poeziei Dumnezeu a pus cîte un strop de poezie în toate și viața s-a făcut frumoasă. Pe urmă – așa precum se ia roua cînd se ridică soarele – cu timpul acei stropi ai poeziei s-au evaporat de pe multe ale existenței. Dacă am pune, astăzi, cîte un strop de poezie în multe din cele care ne înconjoară, viața cu toate ale ei ar avea ceva din misterul creației dintîi… Acest lucru încearcă să-l facă și Boris Druță. Cine-i cunoaște creația – nuvelele, romanele, eseurile, lucrările publicistice – nu va rămîne mirat de acest volum de poeme, or, în tot ce-a scris Boris Druță sînt prezente poezia, metafora, fabula poetică. Volumul e o invitație de a descoperi poezia. Ea se află în chiar preajma noastră, ne sugerează autorul. A invita pe cineva să descopere poezia este identic cu a invita să se descopere pe sine, cu invitația de a descoperi latura frumoasă a lucrurilor, umbra lor de lumină. Și aici visul e un indiciu, dar și un criteriu, dar și o lentilă pentru a surprinde realitatea. Autorul în această carte e autor de vise, care nu povestește vise, ci le construiește. Lumea lui e mai vie ca lumea reală. El oferă, cum ar zice poetul, “nu iluzia unei certitudini, ci certitudinea unei iluzii”. Realitatea convențională pare ea mai degrabă inventată de iluzie, cea care o substituie pe prima, dintr-o “foame de real”. Este o calitate a autorului de a privi realitatea prin lentila poeziei și a o vedea altfel nu decum arată aceasta, ci decum o văd alții, neînzestrați cu asemenea facultate. Notarea poemelor în acest sens este identică cu notarea viselor. Așa cum silvicultorii plantează la marginea pustiurilor de nisip plantații de cactuși ca pustia să nu înainteze, Boris Druță plantează cactușii săi, ca să oprească înaintarea pustiului din om. A trăi în și prin literatură, așa cum o face Boris Druță, este destinul unui scriitor adevărat. Nicolae DABIJA LA INEȘTI Ca o stea din ceruri Pururi mă găsești, Și mă chemi cuminte, Baștină Inești. La Inești, acasă, La Inești, în zori, Satul își visează Fiii călători. Călători în lume, Risipiți în timp, Dup-un simplu nume Și-un părelnic nimb... Hărțuit de soartă, Ai trecut în veac, Satule-aruncatule, Ca un fir de mac. Dac-aș fi în stare, Răstignite văi, V-aș muta durerea În hățiș de stei... La Inești, acasă, La Inești, curat, Se aprind și ziua Stele peste sat. STARE CU LUNà Alei Druță Și vor curge veșnic norii Toamne-n șir s-or perinda Ne vor mai surprinde zorii Răsăriți din geana ta. Ai plecat lăsînd streine Văi și dealuri și izvor, Și de-atîta dor de tine Stele-apun în drumul lor Blondă luna cînd se-arată Din albastrele stihii Cu privirea-nrourată Te îndeamnă să revii Să-mi alini singurătatea Și tristețea ce m-a prins Pe o lacrimă de soartă Dintr-un dor de necuprins. OCHII TÃI Cînd coboară la Mălina Seara limpede din cer, Mă străpung doi ochi sălbatici, Două vînturi, un mister. S-au topit atîtea toamne, Soarta-n veci ne-a răzlețit, Însă ochii tăi sălbatici Azi din nou m-au regăsit... Mă tot chinuie durerea Sunt de ei… înnebunit. Și acei doi ochi sălbatici Mă fac iarăși… fericit. Două globuri, două stele, Două veșnice făclii – Viața noastră-i toată-n ele: Două lacrimi argintii. TREC ANII Viața curge, se trece ca frunzele de miere, toamna... Tînără doar amintirea rămîne. Doar ea, amintirea cea vie pe-aripi de-albină vine. De prima-ntîlnire a noastră. De tine, vorbind. EPITAF Mi-a fost chin și zbucium viața. Astăzi clipele nu sînt Decît roua, decît gheața Lîngă veșnicul mormînt. Vălură în jur negara, Nucii freamătă ușor, La Ineasca vine seara De Luceafăr visător. Vremea pune-va în file Și-amintirea despre noi, C-am dat zile printre zile Chip din zilele mai noi. Poate că-ntr-un miez de vară Vor veni cu grija lor O fiicuță cu maramă Și-n mantauă, un fecior... Lîngă tata, lîngă mama Este somnul meu durut, Cu strămoșii mei de-a valma Dintr-un viitor trecut ... Și-atît de necunoscut. MINCIUNA Am fost furat întruna de-o cocotă, Puteam ceva să-i spun, dar nu am vrut. Ea mă mințea, mereu cerîndu-și cotă Din ceea ce nicicînd nu am avut. Ce aprigă era cîndva țiganca Și tot sorbea din falsul ei ghioc Preziceri de noroc și de iluzii, De vis și timp, de apă și de foc. O, cum nimic nu s-a-ntîmplat din ele, Din goalele preziceri de mai ieri, O revăzui plîngînd, cu lacrimi grele, În noaptea unor triste încercări... Peron pustiu ca și cuprinsul sorții Din zilele cocotei ce i-au fost Pe chipul ei plutea-nserarea morții: Și anii ei trăiți fără de rost. Să nu te doară… Pentru A.B. Să nu te doară Scrumul care voi deveni, Căci el n-a apărut Din focul dragostei noastre, Cînd el se va împrăștia Pe aripile unui vînt Încă neidentificat de noi. SORINEL DESPRE AI SÃI Sînt micuțul Sorinel Cu trei frățiori la fel. Am și patru surioare – Daniela-i cea mai mare! Veronica, Ilenuța, Nelly – scumpe – Toate DRUÞÃ! Radu, Victor și Petrică Mă iubesc că-s bombonică. Cînd voi crește, știu prea bine, Nu-i voi face de rușine. Și nici ei nu mă vor face... De-ar fi sănătate, pace. TE-AM MINÞIT... Te-am mințit, spunîndu-ți Că o stea se uită la tine Din cerul nopții Și, furișîndu-mă, Þi-am pus pe buze un sărut. Nici nu bănuiam Că te-am mințit cu-adevărat, Și tu m-ai mustrat cu privirea-ți iertătoare... zicîndu-mi: «Răule!» JOC ABSTRACT Apropiata mea străină, Cu tine toate mi-s aproape: Cerul stingîndu-se-n lumină Și lacuri... cu-necate ape. CHIAR DACà NU VEI FI A MEA... Chiar dacă nu vei fi a mea Și-oi trece viața fără tine, Rămîi cea mai dorită stea În zilele-mi de beznă pline. Și azi răsai, și vei răsare Mereu, cît anii mă vor ține – De-a pururea ocrotitoare De noi: de tine și de mine. LINELEI Tînără erai tu, floare, Mai păstrezi curate amintiri, Cînd sorbeam adînca fremătare Din corola tainicei iubiri. Mă sfiam de pasul tău cuminte, Îți vegheam și somnul tău cel lin, Regăsindu-te ca și mai înainte În tăcerea proaspătului crin. Tăinuiam dureri adînci în suflet Și vroiam a te vedea mereu, Draga mea, nespusă în cuvinte Și-trecută doar în dorul meu! Freamătă copacii în grădină, Păsări cîntă parcă-s condamnate. De străvechea, pururea lumină, Să ne mîntuiască de păcate. 1977 SENZAÞIE La oră tîrzie, Cînd focul ne mistuia pe-amîndoi, Aveam impresia că lumea Începe și se termină odată cu noi. PANORAMà Noapte-n val de lună plină, Pe cărările tîrzii, Ești fîșie de lumină Spune-mi, cînd ai să-mi mai vii? PROBà Se zbenguie tinerețea noastră, Continuă, parc-ar renaște... Dacă te-am cunoscut mîine, Tu cînd mă vei cunoaște? Dulce și-amară iubire... ROATA VREMII Noi plecăm ca să ne-ntoarcem, Veți veni de-o să vă cheme, Ca-n această clipă mică Să întoarcem roata vremii. Noi plecăm, iar voi rămîneți, Timpul trece-n niciodată, Apărați de veșnicie, Învîrtiți a vieții roată. Am plecat... Vă vom cunoaște Plaiul ăsta-i timp de noi... Nu lăsați să se întoarcă Roata vremii înapoi. VOI Socoteam mai ieri că voi Ne-ați uitat în veci și-apoi Ați plecat ca să rămînem Numai noi. Socoteam c-al nostru-i cîntul, Casa, dorul și pămîntul, Dar ne-ați pîngărit și locul, Și cuvîntul. Socoteam c-aveți simțire Și cu drag de prelungire Veți purcede înapoi. O, c-ați moștenit și voi Cimitire. N-ați făcut-o. Nu vi-i dor De țărîna moșilor? Chinurile fraților Și suspinul brazilor Nu vă dor? Noi rămînem locului, Voi sunteți ai nimănui. Azi v-ați plînge, însă cui Poate nenorocului? Vîntului, pustiului... 1974 RÃZBOIUL Turbare umană Într-un amnezic timp Cînd cîrtițele Fac trafic de lumină Și canibalii pretind Că-s vegetarieni. Pămîntule, încă nu te-ai întors Din zborul cosmic? MÃCAR ÎN MILENIUL TREI Ne tot dau tîrcoale intrigile, De parcă Am fi rezolvat toate problemele: Cele de lichidare A întunericului Atît din jurul, Cît și din interiorul nostru. Neamule, rană sîngerîndă, Să ne strîngem acasă Măcar în mileniul trei Și, slăvindu-L pe Domnul, Să spunem: România a înviat! – Cu-adevărat a-nviat! ...Adevărat. NECAZUL NAÞIUNII Bunătatea noastră proverbială Provine Dintr-un mit Pe care nu l-am pătruns Și nici nu ne-am pătruns de el Pînă la sfîrșit. Cînd nu va mai rămînea Nimeni dintre noi, Cine va plînge Cu lacrimi... de bunătate? DE CE ÎNTÎRZIE... GLOBUL? Omenirea se zbate în mocirlă Ca o cerșetoare în fața secolelor. De ce ți-e teamă, globule, De propriii tăi pași? De ce ne-ai adus La limanul răzmerițelor și urii? Am obosit de îndelungata-ți indiferență Și lașitate, Globule! ORAȘELE, SATELE Orașele ignoră satele cuprinse de tăcere Și zbătîndu-se-n brațele iluziilor... Satele se tem de furtuna din cer. Cît de caraghioasă este naivitatea oamenilor, Care, asaltînd știința vulcanilor cutremurători, Nu-și dau seama C-astfel își sapă groapă în cer. LAURI? Nu mai faceți coadă La titluri și lauri falși. Lauda e de la Dumnezeu, Ca și harul. Lăudați-L pe Mîntuitorul, Căci numai El o merită. Lustruindu-vă pe voi înșivă, Fără acoperirea de rigoare, Nu faceți decît că aduceți Omagiu lui Iuda. ORAȘUL BÃLÞI Oraș al ploilor și-al fetelor frumoase, Norocul vechi aici m-a regăsit În ciuda insuccesului teribil! Pe-a bucuriei clipă... rătăcit. * * * Trec anii vieții, Amintirea de tînăr rămîne Mai luminoasă Pe-a mea filă de vis și iubire... NOIEMBRIE Fiicei Veronica Afară plouă, vremea-i tristă, În față tu-mi apari – o stea Cu părul blond, o stea-artistă Cum surîdea-i în clasa «A». A fost o clipă de tăcere, Deși vorbeam atît de mult... Cu amintiri și mîngîiere Cercai sfiala să-mi ascund. Eram copii, cu lumea noastră Doreai să rămînem mereu, Deși o ploaie la fereastră Ne-ademenea cu al ei Zeu. Acuma dulcea Luciana Parc-a plecat în veșnicii Și doar tristețea-autumnală Ne ține-n leagăn de copii. Afară plouă, vremea-i tristă Și picături lovesc în geam, Ca să dispari ca o artistă În valul vremii de pe ram... Ce mult mă doare amintirea Acelei clipe siderale... Eram copil și toată lumea Era pe băncile școlare. Chișinău, noiembrie 1999 Să nu m-acuzi… Pentru A.B. Să nu m-acuzi cînd eu voi fi... cenușă, Căci ea s-a topit nu în para Dragostei noastre Și se va risipi pe aripile Vîntului nenăscut de noi amîndoi... Să nu m-acuzi c-am existat. BASARABIA LA 1812 Cocoșul de război cutremura seninul, Cînd tinerețea ne-a lăsat în frunza viei. Cerșeam grăunțe de la boul națiunii Tot amintindu-i vremea semilunii... Cocoșul de război îmi scutura destinul, Văzîndu-mă cum mă cercau convulsii, Și invidia, pizma, mici pocloane Îmi aminteau de vremea semilunii... Cocoșul de război îmi limpezea destinul Cînd tinerețea mă părăsea cu frunza viei. Cotcodăcea alene la tribuna națiunii Avertizîndu-mă cu... vremea semilunii. Cocoșul de război îmi zugrăvea seninul Cu stele mari și pline de speranțe, Dar, adormit pe brazdă, boul națiunii Tot sforăia bătrîn... în vremea semilunii. Aprilie 2000 ORAȘUL IAȘI Oraș stocat în gămălia sindrofiei, Cu valuri de istorii conservate, Pentru aripa stîngului din Prut, Cînd am venit stingher să te sărut. Aveai pe străzi și muzici, și femeie, Ce m-a răpus cu mantia judecății, De-am plîns de fericire la poalele cetății Dorit de fericirea relativității. Am tot visat la-această gămălie Ca s-o aprind de cremenea tăcerii Și-n seara plînsului de dorul Învierii, Îndemnului lui Ștefan urmat de cavalerii. Te-am rechemat! Oraș stocat acuma-n sindrofie, Cu moldovenii dîrji și mari prolifici, Ce-a tot îmbogățit un Cluj cu zeii mitici, Craiova prefăcînd-o-n plaiuri mioritice! Cetatea mea ascunsă-n val de soarte, Rămîne alături cu frunze căzătoare de romanțe, Cu sindrofii în gămălii și mii speranțe Să mă coboare-n valuri line de vacanțe... Aprilie 2000 PIETRE LUMINÎND La Iași istoria rostește Cuvinte străpunse de baionete, Silabe din care se preling Stropi de sînge Și din al căror cer Pe-alocuri mai ninge, Ca într-o nordică iarnă, Unde parcă-ar fulgui în adîncuri Cu osemintele greșiților... în fața Roșului balaur. La Iași pietrele luminează Cu diminețile ochilor Care l-au iubit Pe cavalerul patimilor înlăcrimate Cu numele Eminescu. La Iași, acolo, în Þară Și în afară... Inimă, spune-mi că nu te dor Cuvintele amestecate cu furtună La Iași, Ca să-mi dau seama Că demult te-nvîrți în alt piept. Iași, 18.04.2000 SENS Pentru fiica Daniela Acum, cînd viața te învîrtejește, Îndură-te de tine, Copila mea, Și vezi că cel care greșește Plătește-o viață pentru-a i se ierta. Greșeala de o clipă, Dar greșeală Ce poate fi aproape că fatală, Își are rădăcina, implicit, În pripa unui pas nechibzuit. Răspunzători de propria-ne soartă, Stăpîni pe însăși viața ce-o trăim, Copila mea, vei ști, viața ne iartă Doar în măsura-n care... nu greșim. PICTURà CU INIMA PENTRU DORA Pe fundalul pădurii de la Ineasca pictam în uleiul luminii privirile tale și zîmbetul tău. Inima, pentru că nu ți-o vedeam, am descoperit-o într-o muzică desprinsă de pe portativul unor frunze visătoare pe-un ram, Te pictam cu inima ta. SIMFONIA APELOR... SUBTERANE Oricît de aprigă ar fi împotrivirea ta, apele totuna răsar, Pămîntul totuna se învîrtește, crîngurile veștejesc și renasc. văzduhul leagănă păsări în palme, trupul luminii nu se împuținează. Toate-s la fel, pînă și antichitatea, care, ce-i drept, de la o vreme, picătură cu picătură, devine istorie contemporană. CONSTATARE Noi nu ne merităm locul, Dacă-i spălăm în permanență Rănile Cu sîngele fraților noștri. Iartă-ne, Doamne, Și crede așa cum este: Noi nu ne merităm locul, Dacă hoardele barbare, Bînd sîngele nostru, cînd fluieră în flaut de bucuria spirohetei... prelungindu-și propria-i seminție! CÎNTEC TRIST I-am dat fratelui pretins Ce dorise. I-am întins Masă și l-am pus la masă. Mi-a adus apoi în casă Toată mîrșava scursură. Și strînsura, că-i strînsură, Ce-a făcut? Mi-a scos din gură Limba vechilor cazanii, Cea din dor și din strădanii, Și în care plîng țăranii, Tăbîrcind pămîntu-n spate Tot pentru pretinsul frate. Și-ntrucît l-am pus la masă Mi-a mai dat și foc la casă. VERIGà ÎN LANÞUL RUȘINII Sînt liber de tine, Tu rămîi pe-nchipuitul soclu al respectului nostru, doar vreo pasăre poate și-ar lăsa autograful excrementelor pe fruntea ta producătoare de mari nimicuri și deșertăciuni puse în slujba șoimilor de la putere. Putere înseamnă pu-tere, iar tu, cel care-o lustruiești, ai derivat din cuvîntul doi și de la tine aduce precum s-a zis. La descifrarea abrevierii LAȘ obținem lepădătură adăpată și sau exclusiv la pu-tere. Sînt liber de tine – verigă din lanțul rușinii. Păzea! A ÎMBÃTRÎNIT VÎNTUL Sfintele icoane Participă la durerea noastră și din ochii lor se pare că plouă. Străini, în casa părinților, A îmbătrînit vîntul Mereu așteptînd ora Cînd va da jos de pe ființă Tunica estului. TRÃDÃRI Viitorul coboară din amintiri, Încercînd să oprească seismele Ce ne fisurează conștiința. Dar seismele devin mai devastatoare, Încît ajung să ne dea jos Verticalitatea Și s-o transforme-n trădare. Trădare de sine, de noi înșine... Conștiință, cum ai făcut Că ne-ai pierdut Și la viitorul... trecut?! REVELIONUL Umplem cupele cu fulgi În sănătatea ninsorilor Din anii care se vor cercui În tulpina timpului. Timpul se miră, Că-ndrăgostiți de el Pînă la orbire, Nu observăm cum ne fură, Cum ne-ncarcă anii în goana sa Și nimeni nu-l trage La nici o răspundere. Să trăiți, să-nfloriți... VERNISAJ Pentru Vincent van Gogh Printre scheletele muzeelor Doarme enigmatic Valul lui Traian. La mănăstiri au drept limbi Clopotele. Aripile petrificate ale șoimilor Care cîndva au deprins zborul de la stele Culorile sînt gata să sloboadă flăcări... Ceața e-n veșnică ceartă cu pădurea de stejari... O frunză desprinsă din tulburi nori Plutește-aiurită printre mormintele cimitirului Din preajma balamucului Intimidată parcă de-o glumă de prost gust A călărețului turnat pe șaua unui cal alb... Timpul e îndrăgostit de clipele templului Distrus de Antonio și Cleopatra; Linii de stele, linii de ape, Valuri de grîne mai fug după lumină Spre tainele norilor care lasă-n urmă Amintirea Cu toate ploile celebre ale secolelor. FETIÞA TATEI... Ca răsplătire-a vremilor trecute Te-am regăsit în gară, pe peron, Erai vulgară, într-o minijupă... Și-l copiai în toate pe patron. Am vrut să stau cu tine la taclale, Să te întreb de ce-ai ajuns aici, Dar tu mi-ai zis: «Plăcerile-s parale», Și-ai rămas în drumu-ți cu ochii tăi-clipici... Fetița tatei, oprește-ți calea Și hai acasă, cu Dumnezeu, Nu mai lăsa cizme murdare Să calce în sufletul tău. Contemplă lumea ta modestă Cu-ale tale vise de copil – Tot ce faci e-o pierdere în viață Și i-o-nșelăciune , un delir. Mi-ai amintit de vremile nefaste, Cînd mama ta m-a alungat în drum, Zicîndu-mi, cu dispreț, zicala mamei: Pînă nu faci foc, nu iese fum... Fetița tatei, fetița tatei! Oprește trenul și hai acasă Întoarce-te la visul tău. Nu da voie și nu permite Să intre fiecare Cu cizmele murdare În sufletul tău... CÎND STELELE... Cînd stele la maluri Se scaldă-n val, pe unde, Iar luna de-a mijatca Prin ramuri se ascunde, La geam răsare gîndul: Să fiu din nou acasă, La dulcea mea Inească, S-admir pădurea, crîngul, Iar Dora mea, frumoasă, Să vină cu-a ei clipe Ce s-au trecut zadarnic De m-a făcut ca astăzi A mă numi... habarnic. Azi simt o disperare De-a nu mai fi poet, Cu visul meu romantic Pe nimeni să nu iert Iar luna, ca și Dora, Prin ramuri se ascunde, Cînd stelele în lacul Se scaldă-n cerc, pe unde... August 1976 * * * Joacă panglica la ușa bătrîneții, Totul se acceptă, totu-i determinat, Nu te mai înspăimîntă plecarea ta Din viața în care-ai... existat. Fiecare destin are-o simfonie a Apelor subterane... Oricît de aprigă Ar fi împotrivirea nerecunoașterii... SATIRà Cărăbuș răscrăcănat, de mare, Încornorat, asemănător Măgarului ciulit, Cînți la flaut? De bucuria sindrofiei? Ai succes la prieteni? De-aș cădea de pe zgîrie-nori, Nu te-aș chema întru salvare, Nici a ta poezie nu mă încîntă. La depărtarea anilor murdari de ceară Cîndva te-am închipuit celebru în Ale frumuseții fluide, Neștiind că totul este-artificial Și orbitor de simplu, Ca o carte de-aventuri mărturisită Cu haz de către un surdomut. Să nu-mi cînți la flaut în Bulboana apelor reziduale, Fii cumpătat, celebru, Cărăbușul meu răscrăcănat de mare... * * * Construiam cîndva vapoare Din carton și din hîrtie Și nicicînd nu am crezut eu Că voi scrie poezie. Dar a fost o întîmplare: Cu tăticul lîngă mine. Culegeam în via mare Poamă roză ca gheorghine. Mă visam atunci la mare Marinar în val de ocean, Desenînd mereu vapoare, Tata m-asculta-n alean. Și mi-a zis că realismul Este frate cu lirismul, Cei ce vor spre depărtare Nu ajung pe mici vapoare... ABSTRACÞIE Se rupe cerul de lumină, Se-neacă apele în lacuri, Cînd vîntul e oprit de lume, Cînd anul nou îl schimbă... veacuri. Hai, deschide, lume, ochii... la o sărutare De copil... Aprilie 1976 * * * Fost-ai tinerică ca o floare, Mai păstrez acele amintiri, Cît de mult iubeam atunci culoarea Enigmaticei și tainicei iubiri. Mă sfiam de pasul tău cuminte, Te jeleam prin somn ca pe-un copil, Regăsindu-te mereu ca înainte În tăcerea vechiului arin. Tăinuiam durerea-adîncă-n suflet Și doream mereu a te vedea, Dar tu, mîndră, și zîmbitoare Apăreai și iarăși dispăreai. De atunci trecut-au lungi milenii, Nu mai ești ce-ai fost în anu-ntîi, Doar în vis, văzîndu-te prin stele, Mă trezesc aprins în poezii. Sînt încins de ochii tăi de fată, Mă topesc de dorul blestemat Și oftez, șoptind «a fost odată...», Cînd la fel ca alții te-am curtat. Freamătă copacii în grădină, Vîntul, zorii, stele sun-a ceartă, Numai floarea mea de amintire Un necaz îl blestemă și-l... iartă. Anul 1978 SPERANÞELE O oră tîrzie petrecută la tine, Cînd focul visat ne-a găsit pe-amîndoi. Cu farmec, tăcere, te-am strîns lîngă mine Și tu ai cuprins toată viața din noi. Cercat-ai să-mi spui despre cele-nterzise, Dar focul nocturn se aprinse-n cămin Și glasul tău fin nici o șoaptă nu-mi zise... Tu numai visai într-un zîmbet-suspin. Da! Fost-ai tu fată în ora tîrzie! Și-atunci cînd căminul para stingea, Deschis-ai privirea, urmărind fantezia, Știind că de-aici ești în viață a mea. Anul 1977 PANORAMà CITADINà (variantă) Umbră-a nopților cu lună, Îmi apari, apoi te duci, Măsurînd, privind în urmă Rîndul pomilor de nuci. Te împrăștii ca o ceață Peste miile lumini, Mă lăsînd pustiu în viață Drept în ochii tăi divini, Ca să port din nou durerea Pe un val neclar, în spumă, Ca să risipești părerea Umbrei nopților cu lună. Anul 1976 CEASUL DIN PERETE Auzi, afară, la geam aleargă tinerețea, În haine de gală, zîmbitoare, Vîntul zglobiu îți joacă în plete Pe portativul notelor de primăvară. NOI PLECÃM… Noi plecăm ca să ne-ntoarcem, Voi vă-ntoarceți să plecați... Și-n aceeași clipă-odată Roata vremii o mișcați. Noi plecăm, iar voi rămîneți, Voi rămîneți să plecați, Ajutați de timp oriunde Roata vremii s-o mișcați. Am plecat... Voi veți întoarce Plaiul ca să admirați... Iar cu toții împreună Roata vremii o mișcați. Noi plecăm să fim alături Morți sau vii, surori și frați, Dar mereu toți împreună Roata vremii o mișcați. 19.03.1974 VOI (variantă) Socoteam mai ieri că voi Ați uitat în veci de noi, De-ați plecat ca să rămînem În de noi! Socotiți c-al nostru vin Este una cu venin Și în loc de veselie Eu suspin! Socoteam c-al nostru cîntul Nu mai veselea pămîntul Cum ne veseleam odată – Jurămîntul! Eu, în ciuda disperării, Am dorit să dau uitării Marii mele-ndrăgostite – Primăverii! Treceau anii, într-o vară Era-n floare toată țara. Nu credeam c-a fost odată Primăvară! Socoteam mai ieri că voi Ne-ați uitat în veci pe noi, De-ați plecat ca să rămînem În de noi! Luțk, octombrie, 1974 NIMICNICIE Tăcere, chiulangie, tristețe... Interesul?... – Hai, să bem! Am rezolvat toate problemele Pentru cineva ca să-i fie... rău... – Ura! Hai, să bem! Broaștele în lacul înserat Cîntă... chinuite de sete... – Hai, să bem! La geam cîntă caii, Pe cer zboară... porcii... – Ura! Hai să bem! Aprilie,1981 NECAZUL NAÞIUNII (variantă) N-aveam cîini de soi Ca să ne apărăm... adevărul! Să ne apărăm cu lătratul lor Bunătatea, Ca să nu ne mai mănînce sfinții Pîn-la ziua veacului de-apoi, Cînd vom ajunge la Dumnezeu. DE CE ÎNTÎRZIE... GLOBUL? (variantă) Scurtă este viața, Omenirea se zbate în mocirla vremii Cerșind notoriu fiecărui secol, Dorind mereu să profite De progresul tehnicii antagoniste. De ce întîrzii, globule, Și astăzi în prezența mea De ce-ți mai este frică uneori De proprii tăi pași? Þi-e frică să nu te ponegrească Vecinele galaxiei?! De ce-ai crescut, globule, Cîmpia cu florile ... Fricii? De ce ai adus moldovenii La limanul invidiei, răzmerițelor și urii? M-am săturat de tăcerea ta, Globule! ORAȘE-NDEPÃRTATE (variantă) Orașe-ndepărtate, vesele și joviale-n lumini, Cu moartea lor lentă și lenoasă Ignorează satele cuprinse de tăcere, Zburătoare pe aripile iluziilor... Valuri de-ocean se unesc în talazuri, Stelele vulgare privesc furtuna din cer. Caraghioasă este naivitatea oamenilor Care asaltă continuu știința, Săpîndu-și groapa vieții... NU STAÞI... ÎN COADÃ! (variantă) Uitați de favoruri pripite, Nu stați, oameni, în coadă Cu priviri lăcomoase, haine După titluri! În viața silită de voi Vedeți doar monede de schimb, Mîini murdare, păroase, care Pe semenii voștri împing În haosul trist al rușinii. IUBITUL MEU... Iubitul meu e-n soare, În umbrele zăpezii, În lacrima de rouă, În vis de curcubeu, Ce vrea să mi-l ascundă În tristul infinit. Te pierzi iubite-n zare Pe umbre de vapoare, Zîmbindu-mi chemător, Mă vreau o călăuză Pe-a tale tainice cărări... Iubitul meu, te caut În razele de stele, În lumea care astăzi Ne cere socoteală, Ne pune întrebări Noiembrie 1981 ETERNITATE Mi-ai dăruit un val de mare Într-o sclipire de liman, Steluța mea fermecătoare, Și te-ai pierdut în vis de-ocean. Durerea îngerului nostru Stă încrustată pe-același val, Căci vîntul ține în căpăstru Visul meu monumental! Poate exiști în cînt și vise, Doresc mereu privirea ta S-apară chipu-ți din culise, Durerea pentru-a-mi mîngîia. Dispari în valurile mării... Surîzi, surîzi ucigător, Răpus în barca disperării, Sînt acuzat de-un falnic nor. Din valul tău se naște visul De a trăi în veșnicii, Rămîi aici, fii alinarea Și dragostea de căpătîi. August 1982 A OBOSIT VÎNTUL... A obosit vîntul urlînd sinistru La geamurile oarbe. O voce mă cheamă La un joc de-animale, În sufletul meu latră cîinii A sărăcie și pustiu , În casa mea grohăie porcii Parc-ar fi în țara lor!. Porcilor nu le pot vorbi despre durere, Nici despre icoanele sfinte Ale neamului. 2 iulie 1989 M-AM DUS ÎN NOAPTE... M-am dus în noapte După moarte. Cineva mă amenință Că nu am credință. Aștept îndurare, Dar cine pentru mine o are? Timpul – nebunul M-amenință cu tunul. Din umbra lui de tăcere Nu mă scapă din vedere, Cînd soarta îmi împarte Segmentul meu de moarte. 17 octombrie 1995 NAIVITATE Pe aripi de nori chemam numele tău! Nucul ce străjuia dealul într-u picior, Barza de pe cumpăna fîntînii. Cuminte ca o broască, Tupilată în eternitate, Admirau naivitatea mea. LUCIANA Fost-ai, Luciana, floare, Rupt-ai fost din soare. Își admiram mirosul și culoarea Tainică iubirea și candoarea. Mă sfiam de pasul tău cuminte, Te mîngîiam în vis ca pe-un copil, Mă zăpăceau dulcele-ți cuvinte Căci eram naiv, flăcău docil! De atunci trecut-au ani de zile, Nu mai ești ce-ai fost în anu-ntîi, Azi mă regăsesc privirile-ți copile, Și-ași vrea să ard ca ieri în poezii. Dar trecutul nu vrea să te ierte, Viitorul tainic e necunoscut, Iar prezentul cearcă ca să mă certe: «Ce-ai făcut și cîte ai pierdut?!» REVELIONUL (variantă) Aleargă-n ropot, cadențat Gălăgioase, efemere, clipele. Decembrie-i aici, revelionu-i aproape. Luna vicleană se ascunde-n nori – Se-ntunecă chiar și zăpada. În odaie e vesel. Se ridică pocale Pentru iubire și pace... Pentru valori perene Doar ele sunt eterne. VIS ȘCOLAR Într-un ceas tîrziu al nopții M-am văzut în vis școlar, Lîng-a școlii-împărăție Fiind în dreapta lui Cezar! În aceeași clipă-a nopții Noi, oștenii, toți școlari, Părăseam năstrușnici școala Și mergeam spre pădurar. Acolo, cu-a frunzei valuri, Cu aprinse torțe-n mînă Asaltam castelu-albastru Ca s-o eliberăm pe Zînă. Am distrus răufăcătorii, Zîna plînsă-n bucurie! Ne-am întors apoi în clasa De la școlii-împărăție. Însă-aici, al nostru dascăl, C-am greșit, în nedreptate, Pentru fapte voluntare Ne-a închis pe toți... în Carte. Și-am aflat acolo taine Ani de-a rîndul... Pînă cînd Am lăsat școlare haine, Peste vremuri emigrînd. Spre-alte țărmuri în corăbii Am ajuns făr’ de Cezar În a nopții feerie Luminosul vis școlar! SENZAÞIE În parcul aurit de frunze căzătoare Un pictor desena o zgîtie, o fetiță. Cu ochii de albăstriță. Maestrul, cu mustața în dinți Urmărește copila zglobie Transpunînd-o pe pînza arămie, Pictorul muncește, creează! Inspirată fetița ,visează, Ba rîde-ntrun hohot ori scîncește Maiestrul pe sub gene o privește. Fetița imită pe-o artistă, Cu față vopsită și tristă. Aleargă fetița, iar clipa Își moaie eternă aripă În culorile vii ale toamnei. Pictorul nici nu bănuia Ce vedetă pe pînză avea! 1978 O CAPRà CE ZBIERA... Dedicație colegei AI-2 A venit la o serată, în casa de cultură, În haină stzrălucită, sură Cînd a apărut , pe scările-n lumină, A ridicat mîinile-n sus, către cer, Semn de mare bucurie. Era în pantaloni , trași peste cizme, Și avea coada bîrligată – n sus- Vedetă din Apus. Tot ce-a zbierat mai apoi la masă, Despre neam, despre țară și casă Erau un moft, o fală Vroia să fie originală, Ochii negri își rotea Ca Iuda, prada-își căta Capra ce zbiera… 1975 PRIMII Ei sînt primii la altare Și tot primii la pomeni, Parcă nici nu I-au gravat Lui Iisus și alte zări. Cu pleoapa dată-n jos Primii sînt la lumînări, Parcă n-au semnat mai ieri Pîngărirea lui Hristos. Parcă nu L-au prigonit, Parcă nu L-ar fi redus La tăcere. Și, lovit, N-ar fi lăcrimat Iisus, Parcă nici n-au pîngărit Pe icoane chipul Său, Parcă nici n-ar fi greșit Prin țintirea-n Dumnezeu. Parcă nu L-ar fi vîndut, Parcă nu L-ar fi prădat Și-n destinul lor trecut Numai slăvi I-ar fi-nălțat. Ei sînt primii la altar, Ei sînt primii! Doamne, cum Îi accepți? Să aibă har, Neavîndu-l pîn-acum? 30.04.2000 MILOSTIV Nu știu, Doamne, cum aș face Ca din nou să mă-mpresor Cu-ndurarea ce mi-ai dat-o, Milostiv, de-atîtea ori. Am nevoie doar de Tine Și-Þi deschid inima mea Atît la greu, cît și la bine, Să-ntrupezi lumina Ta. De va fi totul zadarnic, Părăsi-voi lumea Ta Și în para nostalgiei Veșnic, veșnic voi ardea... 1975 TRANSNISTREANCA Tatianei Cărăbuș, copiilor noștri, Ilenuța și Petrică Străinii ne împușcă frații, surorile, păsările, ne pîngăresc florile... Dar oricît de cruzi ar fi ei,dorul nostru unește malurile Nistrului cu petale, care, împreunate, nasc păsări albe, spre albastrul cer înălțîndu-se... Rîul s-a umplut cu lacrimi de jale, Spală maluri-nalte valul călător, Dorul curge trist, din munți, venind la vale, Plînge-o pasăre rănită în plin zbor. Iar iubirea mea se cheamă Transnistreanca, Flori, petale ning încet în părul ei. Ea e ca și mine, soră cu Codreanca, Ne-nfășoară-a dragostei văpăi. Ea din flori s-a înălțat, Transnistreanca, peste val, Visurile mi-a salvat, Cer albastru, ideal! Șuieră un glonte peste ape clare La Roghi, Doibani, Molochiș, Mălăiești, Lumea asta parcă-i semn de întrebare, Dar ce-mi pasă, dacă tu alături ești Și-ale mele brațe ocrotesc copila, Dulci speranțe ca și dulcele meu dor Chiar și-atunci cînd toți străinii cu de-a sila Ne rup aripile desfăcute-n zbor. Nistrule, mă cheamă valurile tale Din petale poduri albe să zidesc, Să coboare Transnistreanca-aici, în vale, Ca să-i spun, a cîta oară, c-o iubesc. Vino, de rămîi cu mine-alături, Să ne plouă-a păsărilor triluri iar, Frunzele culege-vor pe-aripi de valuri Dragostea ce-nvinge vînturi de hotar. 1992 MAMEI (variantă) Între viață și moarte Mai există un vis, Cît Luceafăru-împarte Raze-n tainice-abis. Între viață și moarte Cu-acel vis ne-nălțăm, Cît bătuți de păcate Învățăm să iertăm. Între viață și moarte... Mai există un vis Cu Luceafăru-n noapte Și cu geamul deschis. 1998 TATÃLUI Ai fost o scînteie Din rugul durerii Ce-a vrut să lumine Oglinda tăcerii. FIICEI VERONICA La fereastra vie-a casei mele Trandafirul pare-ngîndurat, De la seara tristă de septembrie Cînd eu de la tine am plecat Și-ai rămas tu, Veronică dragă, Singură, cu visu-nrourat. Mai străluce-o stea în amintire Despre-o clipă vie din destin, Voi veni la tine, Veronică, La a ta steluță să mă-nchin. Timpul trece lin cu-a lui povară, Mama-n altă lume a plecat, Dulcea mea femeie – într-o seară, Iar amicii noaptea m-au trădat. Și dacă se-ntîmplă despărțirea... Tatăl totdeauna-i vinovat... 1996 DANIELEI Rînd pe rînd anii trec Ca-ntr-un vals fermecător, Luminînd viața ta Cu un zîmbet de amor, Daniela, fiica mea, Azi ești mare și-al tău dor Te îndeamnă la zbor, Floare-a primăverilor! Dulcea ta copilărie S-a călătorit în zbor Pe cîmpia-adolescenței, Floarea primăverilor. Hai, dansează, Daniela, Fie-ți zbuciumul ușor Și să ai mereu în cale Floarea primăverilor! 1997 TREPTELE CÃDERII În fotoliul puterii, Lustruindu-vă șezutul, Ați umplut cu noi Siberii, Cum v-a fost dictat statutul. Înspre astăzi, mai încoace, Guvernanți, cu-a voastră minte, Ați legat în lanțuri grele Toate lucrurile sfinte. Și-n lărgiri de cabinete Mari fiind doar prin micime, Simulați dureri acute Pentru biata țărănime, Ce-ați distrus-o tot prin fapta Mizeră ce v-aparține, Guvernanți, ajunși pe treapta Ultimă a nerușinii. Dar va bate-un vînt, va bate, Ce va fi ca să dărîme Piramida. Și-n cetate Nu vor rămînea fărîme Din nimicnicia voastră, Vechituri care se udă Pe necazuri. Jos, potaie! ... Dumnezeu să ne audă! Ianuarie 1999 *** Dedicație V.I. Se sting luminile-n destin Cu flori de-aramă-a bineței Și nu știu de-o să mai revin La chipul dulce-al tinereței Demult ai adormit în vis Speranță-a căilor astrale Femeia mea din paradis Crăiasa rozelor petale! A fost o seară, în discuții... M-ademeneai, copil umil! Azi m-ai lăsat fără speranțe, S-adorm luminile-n destin... 2000. Suflet în delir Stelele ca vespile pe cer, pedepseau soarele pentru că a lăsat luna-n voia soartei pentru un mileniu, fără a avea grijă de destinele noastre. Cineva în neant ne genează cu invidia că nu avu norocul să se nască, să se-nfrupte de-aceste neghibii umane, care se numește viața... Doar noi asistăm la un bal al sentimentelor presupuse în vicisitudinea confirmațiilor fără a lua în seamă neliniștea vespilor întruchipate-n stele.... seara, 16.12.2000, Chișinău Chestionarea visului… De ce atîtea păsări negre roiesc În jurul lumînărilor de la masa mea De suferințe? De ce exlipsa lunii din această noapte E-ascunsă barbar după vălul de ceață barbar, Cînd din icoane continuă să ne privească Niște oglinzi sparte, De ce ? Fortificația trădărilor se zidește pe-osemintele basarabenilor care începînd cu ziua de ieri… Mai sunt în viață… Fulgii zîngănesc,lovindu-se de razele Înghețate ale stelelor,De ce? Culori de vis Umbre de culori Zboară peste nori Mi-ai adus-Alina De la Serpantina Culori de vis Dintr-un abis Am îndrăznit - M-am risipit… Vorbe de prisos Spuse… de folos! Pentru cei ce mîine Vor fi cum se cuvine… Să fii… Să fii Pasăre Măiastră Să fii Lacrimă de Dor Pentru zilele de astăzi Pentru anii călători Copiliță,Copiliță Portocală de pe ram! Bine-ar fi să scurg tot sucul Din păharul tău să-l beau! Zile bune ne așteaptă, Viitorul tot e-al tău Viva,Pasăre Măiastră! Pentru bunul Dumnezeu. Am fost pasăre în zbor… Gîndul ne readuce la dorul muzeistic Al trecutului zborului. Am fost care copac, animal sau orac… Eu mă visez că pasăre am fost Pînă a îmbrățișa frumosul vieții de om… Mă visez adeseori,pasăre în zbor! Mai înălțător decît cuvintele Aproape la nivelul muzicii— Cea mai superbă artă creată de Umanitate! Trăiască fanteziile pietrei… Fetița rîde și fuge prin ploae… Fetița rîde și fuge prin ploaie Zîmbetul e - o lume de basme Părul ei -- soare-i cu raze-aurii… Pașii ei plutiri de fantasme. Fuge și rîde prin ploaie fetița În părul ei blond—coroniță de flori E dragostea mea! Fericită-i fetița, Păcat că se-arată tot mai rar în culori… E Lună pe cer… În noapte tîrzie Lumina s-ascunde în tulburii nori, Cînd chipul feeric cade palid de negru… Și ploaia în fulgere naște fiori! Rîde și fuge prin ploaie fetița Romanța nisipului îi sprintenă pasul Deja sunt departe, s-aude doar…glasul! Și rîde, și fuge prin ploaie domnița… 1974 , Luțk În amintirea serilor teleneștene Spulber mîhnirea și nostalgia Aprind lumînarea - se naște poezia Cu aripile albe ale Zînelor codrene. Petrec aceleași clipe de vis cu școlăria În nopțile senine cu melodii italiene Cu fluturi mari,mirosul de poiene, Cu dimineți de aur blagoslovindu-mi glia. A cîta oară privesc cerul cu stele Și caut să văd un chip printre ele, O fată venind pe-o cărare în mîini cu floricele Am vrut să văd colegii mei Dar anii ca și valul ne-a despărțit de cele Ce astăzi mă menține,în orice zi… Cu Ei! 1974,Luțk Ce grea e foamea tinereței Cînd sufletul așteaptă dragostea Dar fiindcă des ne-aflăm în despărțire Cu patima acoperi…pacostea! Cînd inima e toată-n flăcări Sufletul ți se frămîntă Ar vrea s-atingă înălțimea Pe-al astrelor cărări O clipă îți oferă alinarea -- Frîngînd un braț fierbinte, O șoaptă plină de nostalgie Zburînd cu drag din depărtări. 1974, Luțk Defilam soldat prin Luțk Retrăiam cum plîngeau veteranii Plînsul lor… camuflau amintiri. Defilam într-un pas, cum o fac militarii Într-un marș de orchestră,cu emoții,priviri… 9 mai ,1975, Luțk Janei (mămica lui Sorin) Ești o floare din cenușă Pentru viața mea dintîi Hai acordă-mi o speranță, Că ai fost și-o să rămîi… În amurg de primăvară Pe un drum al toamnei dulci Într-o iarnă,într-o vară Dragostea o să-mi aduci… Viață îmi va fi cuminte Liniștită și-mpăcată Și albastrele iluzii Se va face vis de-odată… Mai lasă-mi iarăși o speranță! Și mă salvează greu, încet Dar rămîi în amintire-- Nu o floare… amanet. Renăscută din cenușă Pentru tristul meu destin Mă salvează copiliță! Pentru anii care vin… martie,2001 Nostalgie după aripi… A mai trecut o noapte Din miile ce le am de trăit Cu gîzele speranțelor Pe ramul iluziilor pierdute Au,unde-i femeia, unde-i ființa Ce mi-ar dărui credința Și liniștea unui veac ? Aș vrea să trăiesc deoparte de ochii Morali ai…Femidei… Probabil că nu are dreptul să existe Libertate țigănească a sufletului Atîta timp cît există relații omenești Cu oarbe obligațiuni și restricții… Probabil… Cît de mult invidiez marea, cerul, Zborul de pasăre! Strălucirea meteoritului! Moartea cu umbrele paleoliticului! Toate demne de admirație Dar sublim e doar zborul. Unde sunt aripile pe care oamenii Din propria prostie le-au cedat, Fără de vreun temei păsărilor Lăsîndu-le doar îngerilor care Au rămas ca să trăiască în lumea celaltă? Chișinău,martie,2001 În zori trezit din visele nopții uimit am descoperit c-a mai trecut o zi …din moartea mea… Copacii lăcrimează- a ploaie Zăpezile s-au tupilat rușinate De starea lor mazohistă prin Hăuri și coclauri. Amicii au plecat demult în val de viață multă Lăsîndu-mă ca să trăiesc activ de unul singur În visul morții… Regret după viața veșnică Implantată-n moartea copiilor mei! *** Macin gînduri prin lumină Luna îmi surîde-n geam Mîngîindu-mi amintirea Despre chipul diafan *** Din ceruri către mine mereu coboară Stelele …de pe chipul mamei Aud vorbe liniștite, pline de consolare și de compătimire (sunt om al patimilor)!.. Mama continuă să treacă prin vremurile durerii Privirile ei mai curg în chinuri , Cu gîndul că de curînd, inevitabil …ne vom revendea. *** Zbor de stele printre nori Pentru anii trecători Noi cedăm, noi amintim, Noi trădăm și iar iubim. Stol de vînturi în destin Eu dispar și iar revin… Să cer dor de omenie De noroc , de nebunie. Pleacă totul, tot revine De la rău apoi la bine… Iar cînd zbuciumul se trece Zborul tău e mort și rece. 1.04.2001 Sunt clovn ?.. Comis-am și comit greșeli flagrante, Sunt clovn. Mi-a încolătăcit tot trupul Șarpele viitorului veninos al plăcrerilor ! Înspăîmînta-țivă rudelor, prietenilor Îndepărtați-vă de mine Eu cred în viitor și …fac greșeli. Cedează falsului minciunii… În viața ta de păpădie… Þi-ai insuflat că ești un rege …de gunoi Aștepți , cerșind mereu la veșnicie Să-ți ocrotească soarta de nevoi… Mereu jonglat pe strune de speranțe Dorești realizarea visului cumplit Cînd peste tot al florilor nuanțe Te-a pomeni surprins, îndrăgostit ! Iluziile coboară pe-aripi înserarea În tăinuirea dulce a minciunii Și nu știi cînd o să apară relaxarea De fals și altă componenț-a urii. *** Am comis și mai comit greșeli flagrante… Deziceți-vă de mine rude ,prieteni Să nu vă molipsiți de imoralitate… Sunt înconjurat deja pe-o viață De șarpele viitorului…veninos de plăceri… Cimitire evreiești părăsite Curcubeie supărate După ploi torențiale Peste pietre funerare Își apleac-a lor durere Au plecat pe val de soare Neamurile--strănepoții Să le lase-n delăsare, Pustiiriilor, nesorții -- Dealuri plîng în Basarabii Vîntul șuier-a pustiu Peste-un mal de rîpă stearpă Vremea macină un sicriu… S-a înfricoșat Uitarea Și pe glorii și pe jale…-- Curcubeie supărate Plîng în ploi torențiale! Sonata Lunii În valul frunzelor de toamnă Coardele pianului vibrau pe vîrful pomului Umanității Invelite de luna trist-a îngerului nopții, Frunzele săltau în valuri de eternitate Distrugînd moartea din ea… *** Dacă auzi-veți despre mine Că am decedat în mrejele iluziilor naive, Cînd Luna v-a umbla descumpănită în bătrînețea Ei haină, întrebînd De cer…Cum de-am crescut zi de zi, Devenind un nou prieten al Vechiului: Să lăsați atunci pînă-n zorii mișcării Să lunece umbrele morții Peste mîna nemuririi… *** S-au stins și-au adormit vulcanii ce-au avut Odată erupții în codrii Basarabiei Ne-am făcut uitați la locul sfînt al demnității Unde-acum domnește trădarea… Þi-au schimbat codrule izbucnirea de flori Si fantezie, In vînzare și ticăloșenie națională ! De ce să mă împac … cu tăcerea ? ! De ce să fiu genat de istorie și Recunoștința codrilor mei ? Ard în flăcări curajul,obrazul demnitatea… De ce v-ați stins și-ați adormit vulcanilor In mijlocul codrilor mei ?… *** Și toate umbrele se pierd Într-o scînteie de speranță Cînd te ador și te revăd Cum te întorci dintr-o vacanță. *** Cînd văd arîta neghiobie și prostie omenească în jur, Cînd trufașii, aroganții Ei fac, dînd din coate, loc la tron Cînd falsul domină- n grădină ! Cînd unii aplaudă muzica lui Bah In surdină, Iar mizeria plutește sub noi In valuri puturoase Si Puzderia aruncă florile minciunii Pentru ochii holopilor, Atuncea eu îndemn curat : Doamne ! îndeamnă timpul să Treacă mai repede,pentru ca s-acopere Prostia și în locul acestui îngrășămînt Născut să gunoaie putrede Să răsară lăstărei noi. *** Morții se cutremură-n morminte Simțind cum noi rămașii în Stăpînirea pămîntului ne batem joc De țărînă prin răzmerițe și războaie… Morții se cutremură în morminte Cunoscînd prețul nisipului din clepsidră… Luminii,aerului,sclipililor de stele Abuzului fin al vălului de ceață În miezul serii îndrăgostiților. Ce mai dorești morală , nebuno, de la noi?! ,iunie 2001. *** Gîndurile mele au devenit invalide Că nu mai pot restabili memoria Florilor romantice ale tinereței, Care astăți tropăiește în fața ecranului Internetului De ce alerargă caii.nebunii Peste prăpastia morții care se chiamă Viitor încălecat? Ignorînd culoarea neagră a ovăsului Împrăștiat peste zăpada albastră… ,iunie 2001. *** Fuge fricoasă tinerețea de mine Mereu așezîndu-mă pe banca acuzaților Unde s-a întronat…bătrînețea! --Ferește-te în lături ratatule, cu venitul scund timp de-o săptămînă! Tinerețea-i valoroasă dispunînd De bani pentru… pamflete! *** Nu mi-i frică de dragostea ta ce năvălește… Mi-e spaimă că pot deprinde o situație neghioabă… de-a iubi urîtul! TÃINUIRE Ascunde-te sub plapuma de ploaie Ferește-te mereu de ochii mei Să nu mă chinui cînd te văd o floare Să nu mă rog din nou la sfinții tăi. Tu ești nemărginită pentru mine În limea florilor culorile ți-s noi De ce n-am fost nicicînd alături, singuri Dorind să-mpart aceste flori în doi?.. Da, ești demult sub visul altei aripi Trăiești căldura focului mocnit Nu vreai să crezi, cînd timpul n-are ore, Că sunt același biet îndrăgostit. Doar ochii tăi mă sfarmă în tăcere Un zîmbet dulce m-a făcut să tac, Ca doar iluziile-mi fac plăcere În gîndu-mi melancolic și posac. O, naltă clipă a juneței mele De ce-am pierdut atîtea nopți în șir? Și n-oi avea vreodată vis de stele, Cu taina șoaptelor, în leagăn de zefir?.. Să nu mă chinui la vedere, floare! Ferește-te oricînd de ochii mei Să nu cad robul îngerilor tăi, Ascunde-te sub plapuma de ploaie. Chișinău,1978. UN SPECTATOR Ochii lui cîntă Gura-i privește, Cu urechea mănîncă, Iar păru-i gîndește. CU DORUL LA YOKO La visul dulce-a lumînării Micuța niponă cerca s-aprindă vulcanul m-a regăsit la Avacea, Kamceatka. După un secol, unde mi-a mărturisit cum tigrul de Amur I-a doborît visele aidoma mie hotarul cu sîrmă ghipată – Yoko - micuța niponă, cu fermecătorul tău zîmbet mi-ai ferecat mîinile întinse spre fericire. mi-ai încătușat destinul. Mă urmăreai curioasă ținînd în mîini o floare de sacură Plăpîndul meu diamant ! Lîngă tremurul dulce-al lumînării Așteptam splendoarea erupției vulcanice… De-atunci, de l-acea clipă visul meu e-mpetrit de gîndul : Să rămîn eternizat la clipa minunată Ascultîndu-ți glasul cristalin : Saionara !* (La revedere, în japoneză). *** Caut răzbunarea în singurătate, Cînd toamna sfarmă poeziile Pe aleile înfrunzite. Și soarele leneș Se spală în miezul merelor coapte, Căutînd și el o răzbunare în frumusețe… E tristă amintirea adormită În singurătatea crudă a ramurilor dezgolite. E scurtă viața pentru-o zi de împliniri În metamorfoza singurătății. Deși tot căutînd frunzele pe aleile ei -- Ca pe o rază în labirinturi -- Sesizez un vis mărunt, produs din aceeași singurătate, Aidoma destinului lui Ovidiu la Tomis. Ochii noștri se macină în peisajele toamnei eterne Tot căutînd să se răzbune pe singurătate. **** Ca un vulcan ne trezim Din somnul veacurilor apuse Ca s-admirăm merele pe ram Gustat încă de Eva și Adam… Să dăm sens vinului din pocale. Astfel. Renaște flacăra de-asupra vulcanilor stinși. În noi erup speranțele Cînd pe neașteptate un vulcan trezitu-sa, Iar vinuil curge din pocalul destinului nostru Ca lava … *** Pentru Janet Lîngă bolta albastră Stă o floare în glastră Unde mama și tata într-o seară Și-au pierdut amîndoi Viața lor, după ploi Cînd mașina căzu în ponoară M-au lăsat singurea la un colț de șosea să-ngrijesc floarea dulce și-amară. Doar cocorii în zbor Îmi alină un dor Cînd se duc în străina lor țară. *** CHIURETAJ A decedat odată cu nașterea Neștiind ce-i binele și răul Pe care oamenii i-l pregătesc mereu… (Poate nici durerea?) Dar … a murit fericit cu promptitudine. *** ACVARIU Nataliei Becciu În ora tărzie au evadat clipele din Clepsidra cerească. Nu mai era nici zi, nici noapte. Toate s-au topit în beznă. În odaia luminată de solzii colorați al peștișorilor decorativi eu îngîn la chitară veșnicia monumentului teribil. Pentru-o cliăpă peștișorii, Ascultînd balada infernului s-au pricopsit …cu indulgență. Dintr-o lume de apă și sticlă Absorbeau veșnicia polenizată de cîntece și chiote, În timpul banchetului erternului prezent egoist. *** Te duci în lumea de speranțe Cu toamnele iubite, Cu apa cristalină de izvor O lacrimă ghidușă, Lăsîndu-mă din nou În alte circumstanțe -- În crîngurile de dor. Mă lași să mor. *** Virginiei Gurdîș O dată cu nașterea mea din adîncul Galacticiii către sufletu-mi a pornit zborul său un… glonte. Plumbul e rece și aprig, necruțător. El rătăcește prin Univers În dorința înfocată de-a mă nimeri în cale… o stea s-a ciocnit de el și s-a produs o catastrofă în această macrolume de nimic, pe care nici savanții cu telescoape moderne n-au fost în stare s-o observe pentru-a declara lumii descoperirea senzațională. Firul de Plumb acuma hăulește speriat pe cer Cineva naiv mai speră în teoria reîncarnării… Din cauza depărtării… se amînă fulminanta întîlnire-a sufletului meu cu firul de plumb desprins dintr-o Galactică zăludă… *** Reîntors la baștină Mărul din grădină m-a recunoscut Într-o ploaie măruntă de petale Ne-a legat gîndul ploii… Copacul supărat de neglijența mea Îmi promise fructele coapte Care acuma zăceau cu toate În petalele de la poalele lui. OFENSIVà ÎN INFINIT Cad clipele din cer Peste drumul de oglinzi și bezne Admirabil de sincer și de ridicol Am ajuns să sensibilizez veșnicia— Ce aprigă este raza timpului în acest leat, Ce aleargă forțat Rugîndu-se într-un Templu al bătrîneței Cu pereții de lacrimi sigilate în tăceri, unde nimeni nu dorește să zăbovească… Nectarul curge din florar încălecînd Pe globulele vorbelor uzate, Venind în iureș la eterna încercare a destinului. Cad clipele Peste creștetul nostru Încărunțit de viață… *** Drumurile care ne stau în față Sunt sărate de sudoare și dogorîte de arșiță Urmărită de-o inimă blîndă Spălată de lacrimi codrene Cu zborul păsărilor maiestre ale lui Brâncuși Drumurile noastre sunt obosite de-atîta…așteptare Tot tînguind cu privirile După Calea Robilor. *** TÃCERE DE PRIMÃVARà Într-o odaie la o masă cu-o sticlă cu apă Stau pe poliți cărțile străbune Șoptind lîngă visul Madonei Sixtine – Care pe brațul universului Îl prezintă pe Iisus Și-l arată zîmbitoare (sau tristă?) lui Mihai Eminescu --cel cu ochii visătoiri, Cu surîsul reflectat în oglinda secolelor ce vin. Tresar surprins de inspectoratul Giocondei Umilind cărbunele încins din vatră soptindu-mi adevărul Ca în cele din urmă să mă las de poezie Ca să devin virtuosul strunelor tăcerii Numai izvorul murmure la poalele rochiei mamei Așternute peste iarba veșniciei de pe pînzele Lui Vincente van Gogh… *** VOI VENI Voi veni în zori de ziuă Voi veni neapărat Cu o ramură de vișin Ca în geamul tău să bat Voi veni pe-aleia-n floare Lîngă tainicul tău geam Ambii mîngîiați de soare O să fiu și eu un ram Vei zîmbi de vis furată Ascultînd ce îți voi spune Să lăsăm nopții tristețea Să fugim copii…în lume Vom pleca apoi departe Cu un cîntec de poveste Al Ilenei Cosînzene Că-nainte mult mai este. Și te rog nu mai fi tristă Lasă geamu-ntredeschis Voi veni în zori de ziuă Tu așteaptă-mă în vis. *** Cînd te-aștept cu zefirul în plete s-apari cu iubire din lacrima urii -- o creastă de nour despică o noapte cu secerea lunii în lacul pădurii. *** UNDEVA E MIEZ DE NOAPTE Angelei Scurtu Undeva e miez de noapte Chișinăul doarme dus Eu în gînduri la fereastră Număr stelele de sus Sclipitoare-s ca și-atuncea Cînd eram la Telenești Seara adunam iluzii Cu o zînă din povești… Mă credeam copil romantic Ca acum, la Chișinău Cînd e-n flori Malina Mică De-aici pîn-la Dumnezeu Ah! De demult acele clipe Au zburat pe cerul sorții De-am rămas să caut rînduri Undeva la miezul nopții. NUCUL De ce te-a-nlăcrimat ploaia, nucule-schelet, În acest Imperiu al babei Odochii? Þi-au înnegrit ramurile cu lac de tăciune De parcă te-ai face frate cu mine… Dormind în ceața nopții lîngă stîna cu mioare În vecinătatea lupilor hrăpăreți… Stai singur la marginea pădurii Tăcut și adîncit în gînduri mărețe Tot așteptînd deșteptarea mugurilor Ce vor veni în ramura-ți din țara verde. *** SATELE NOASTRE Se-nșiră pe văi, prin codri, dealuri, cîmpii De parcă cineva le-ar fi supărat Și nu vor să trăiască la oraș Ineasca, hai așteapătă-mă. Curînd voi sosi acasă și Neapărat te voi lua cu mine Să-ți arăt orașul și marea… *** Fiului Victor Să mai sper la o tăcere Chiar și-atunci cînd sunt mîhnit? Cine poate să dezlege Ce în foc s-a mistuit? Astăzi nu pricep de unde Aș aprinde-o bucurie Și-un prieten să mă ducă La a mea copilărie. Iar pe toate să le străngem Într-un coș cu poame dulci Și să bem vinu-amarul Toate visele să-mi culci. Să păstrăm pe lumea asta Foșnet cald de frunze-n vie În simfonia de păsări Recital de ciocîrlie! De zîmbești la ora asta Eu te văd,te văd la față Și te plîng, să cred…Așa e… Dusă ești din a mea viață C-a sunat departe-un tunet și ecoul s-a răsfrînt peste-o pară stins-a florii cu petalele în vînt. *** CÎNTECUL MUNÞILOR Fiului Petrică Peste vîrfuri cărunțite Un ecou s-a dezgolit Și de-acuma veacuri multe Tot îl plimbă-n labirint: Prin prăpăstii, stînci abrupte, Peste jocurile firii -- Zboară el sever, fără odihnă Visînd ora împlinirii. Dar cum vremea se prelinge Lin de tot, dinspre trecut, I s-au frînt ale lui strune Și-n abis s-a prefăcut. Iar pe piscurile albe Mîine curge peste ieri Măreția asta sfîntă Îmi aduce-n gînd dureri… *** PRIMÃVARA Fiicei Ilenuța O crenguță-n muguri-- Tremură pe cer Norii o mîngîie Sfinte adevăr! Cu-a ei melodie Zorii se trezesc Bolta îi adie Fructele-i cum cresc. *** Fiului Radu Răspunde tăcerii Cu struna chitării Cu toasturi de frunze Cu sufletul lin Distruge mîhnirea Cu zboruri înalte Spre cerul senin… MAREA NOCTURNà Fiicei Daniela Peste-ntunericul sinistru Se zbate-un far în depărtări Corăbii triste ancorează La începuturi de cărări Acolo stelele se ceartă Cu a orașului lumini Iar undeva în larg, pe valuri O barcă goală saltă lin Cel ce-o vîslise e departe Pe-al tăcerilor făgaș Și barca rătăcește beată spre zările altui vîslaș ce mare-i valul de la ceruri! Luminile se duc la fund Cum mă scufund în val de mare Ca lacrima să mi-o ascund. SPERANÞA Fiicei Veronica La poarta tăcerii În inima petrei Sub pomul de iarnă Pe luciul apei – Răsare speranța Din lutul durerii Cu lacrimi uscate Pe-un chip meditînd… Ea vine, străbate La locul de floare Să-și culce-amintirea Și dorul trecut În lumea-nsorită Să-și curme necazul Să nască- o iubire Cu-n dulce sărut. PIESà INTIMà O femeie în alb Cînta păpădia Destrămată-ntr-o vară De necaz și-amintiri O femeie în alb Surîdea împăcată De peisaj și de soartă Într-un vis de lumini CRUCE Un cîine slab și negru Ah, bate-n soarta mea Ah,bate cu tăgadă la lună și la soare Ah, cum m-ar mai sfîșia și eu Îi dau zăludului mîncare Un cîine slab și negru Ah, bate-n soarta mea. Fiicei Daniela Să te duci în zori de ziuă Dar să vii la asfințit Și te rog să nu te sperii De mă vei găsi murind Să-mi asculți a mele vorbe Și să-mi speli cu lacrime Chipul meu sculptat în osul Chinuit de patime Sub un nuc rotat și mîndru Sufletul meu să-l aduci Și sub cetina-i pe vreascuri Înverzite să mă culci Frunza cea care doinește Să mi-o pui drept căpătîi Să aprinzi acele ramuri Cu iubirea ta dintîi Iar cînd viața mea romantă Pentru veci s-a termina Mai aprinzi și-acele vreascuri Ce-n cenușă m-or făcea Vei privi cum vîntul duce Aburul care-am fost eu Și o floare-n loc de cruce Să lași pentru Dumnezeu! Te-am rănit cu vorba poate Lîngă-un gînd nelămurit Dar zîmbii și-n zori plecata-ai Venind după ce-am murit Ah oricît ar fi de aprig Visul pe acest pămînt Cu-a patimei durere Mori frumos trăind iubind. ÎNGER PÃZITOR Mă treci prin lume, soartă… Cu fulgere și dor Păstrîndu-mă pe-aripa De înger păzitor. Să-mi fie călăuză Și-al clipelor chemare La multele-mi păcate Gă-si-și-vor salvare— Spre inimă se-ndreaptă Un glonte- otrăvitor, Dar toate le dărîmă… Un înger păzitor Suntem cu toți în viață Turiști începători Călăuziți oriunde De-un înger păzitor. Nu crezi deloc în dragoste? Recurge la…topor! Și speră c-ai în viață Un înger păzitor! iulie,2001 Toate florile scuzei Þi le adresez ție, Femeie Pentru cei care uită s-o facă Îi îndemn la responsabilitate. Să nu plecăm Vinovați, cu păcate grandioase Față de ea , femeiea, Care ne dăruie căldura stelelor emoțiile nechibzuinței eu, care nicicînd nu doresc bătrînețea la mijloc sunt salvat de Ea! Scumpe dătătoare de viață De amintiri ale binelui E păcat Că m-a făcut un democrat-disperat Azi stînd pe-o linie moartă Cu tristețea că plec de pe-aleia tinereței Și cedez locul altor frumuseți ale tale… Doresc să știi în clipa asta De scuzele mele pentru toate cele Neîmplinite, nerealizate Față de tine, femeie! Trăind dificila clipă a vieții cînd florile se ofilesc în mîinile tale Nu mai pot s-aduci substanțiala contribuție la potolirea tristeței… *** Viața e o strună de chitară Pe portativul morții neînfricate Cînd porumbeii vin s-o ciugulescă Ea ba se luminează, ba se întunecă Veselind natura. Cu legile ei curative. *** A apărut steaua unei copile pe cer… A scînteiat dureros Și s-a stins pentru totdeauna… Marea tragedie a lumii s-a petrecut! Un suflet de bărbat, Fără a bănui el, v-a fi văduvit De iubire Și dragoste pentru totdeauna. Ce gol e pămîntul cu oamenii Cînd, neobservat pe cer se petrece O moarte de stea infantilă! *** În nopțile de iarnă Pe strafă, singuratic A tristului oraș Se freamăta scorușul Cu fructele lui coapte Și roșii de-nghețate… Gîndind la primăîvară Pășeam în neuitare Spre geamul tău aprins Mă cuprindeau fiorii Căci ne-ntreceam cu zorii… Iubite îngeraș… **** Chinul Ne chunie momentul Cu toate-a lui capricii Cu triste dispoziții Și triste noutăți… Se stinge lumînarea Și focul de-artificii Și umbrele se-adună Pe ziduri de cetăți. Trăim cu invidia… Vecinii au conacuri Ne-ntrec cu bogăția Trăiesc leger, ușor! Dar vine el, momentul Și-n similar scenariu Cu pompe funerare Se duc la locul lor… Ni-i sufletul de gîză Minuscul și mărunt Deși ne credem veșnici Stăpîni pe-acest pămînt. Stăpînă e natura Cu stricta ei Scriptură Și-n viața trecătoare Ne-ncearcă-ncurcătură! Iar chinul nostru zilnic Suspect și egoist Îți spune adevărul Că iești un biet…turist! Trăiești mereu cu gîndul Că mîine vei pleca Iar toate-a tale chinuri Urmașii-or prelua… Ne stă mereu Eternul În față și în spate Cu bucurii și chinuri Pe-o viață și pe-o moarte. iulie,2001. Asasinii soților Ceaușescu Energic, bestial ați tras trăgaciul… Privirile de piatră le-ați țintit spre zidul Cuprins de mușchi și mucegai albiți De promoroaca lui decembrie Peste România au răsunat rafale de-automat Speriind ciorile pe ramuri…văzînd ei primii Cum ați nimicit într-o clipită epoca. Apoi, v-ați demonstrat orgoliul de tipi civilizați Refuzînd a oferi cadavrele corbilor, Înmormîntîndu-le în tradițiile cîinilor, Sub gardul ferit de ochi străini la Ghencea. Ce tristă este furia față de-o epocă Civilizată la neamul nostru românesc! Executorii au zîmbit tradițional Și lăsînd crima fără de pedeapsă Triumfător, cu gînduri făuritoare S-au urcat în fotolii la tribună Să încînte poporul… Ochilor tăi… De ce-s atît de jalnici în privire De ce –s atît de ageri, chinuiți De ce ei tac și nu-mi șoptesc…iubire De ce sunt pentru mine… fericiți? *** Zboară stelele și norii Cu o noapte, pe crîmpeie Cînd pe-aripi de zori, plutește Dulce cîntec de femeie… Alter ego Om al patimilor, Cu flori de cărbune În taincul singuratic Cu un zîmbet tăcut în colțul gurii Mereu admiră ferul roșu-n jăratec Pe planeta de scîntei și stele Al nicovalei… Părinții Ați picat semințe-n humă Ca peste-un destin să răsărim în flori Înțelegînd viața,moartea și o lume Cu vis și furtună,cu noapte și zori. s-au aprins luminile apoi, stingîndu-se speranțele, cînd voi ați picat semințe în humă din stele s-au desprins păsările, răpindu-vă cu tot cu meteoriții în eternitatea galaxiei mele Se învechesc pietrele lîngă noi Îmbătrînește frumusețea. Doar semințele părinților Harnice, nestăvilite zidesc rădăcinile spre mine. Și mă așteaptă, Mereu, chemîndu-mă la ei… Schizofrenie Un șobolan din CGB s-a pomenit căzut în ..latrină În situația penibilă îndat-a divulgat patronimicul său: “Ștebarța”… A meditat exact la momentși Furișîndu-se c-o lab-a înșfăcat colacul de salvare…tricolorul! Mulțumindu-se că balana-i murdară încă de rahat… Independent și-asigurat! Și fericit la patrat… Căci ploaia a curățit Lighioana— Latrina deja s-a pomenit departe El se bucură, că se află printre-ai săi… Acuma el e la lumina soarelui În vînturile prielnice ale timpului Deși tot de-asupta latrinei plutește Și se hrănește… Și se hlizește! Cu dolarii la gura largă a chimirului. *** Adolescentină A apărut o lacrimă la geam În prag de noapte Cu visul păru-ți mîngîiam Vorbeam în șoapte… O raz-a lunii lacrima O sfărîmă-n scîntei Surîsul tău mă ferici Cu-a umbrelor văpăi… 1971 Noapte de martie Tremură-n vînt ramurile-n mugurite La fereastra-ngîndurat-a primăverii Parcă-nfricoșate De minciuna naturii Cînd luna în văluri de ceață Trece peste noaptea noastră Cu-amintirile-n nesfîrșite cugetări Sprea păsărilor albe Þară Unde se vor întîlni ramurile în floare. 1972 *** Stele… În tămăduirea fricii s-au înfricoșat de tămăduire— Stelele acoperite de nori, Care trec prin ore împreună cu anii… Să îndepărteze… fantastica de noi. 1973 *** Simfonie copilărească Trezești imensitatea Cu vise-nrourate În zorii dimineții La culmele de vînt! Iubirea se-nfiripă În clipa scump-a vieții Și peste-adolescență Răsare-un soare blînd! Prin ramuri de pădure Aleargă căprioare Spre lacul Veseliei Te face să zîmbești! Un tremurat de strune Pe-o tainică vioară Cu flori multicolore E-o Zînă din povești. Răsai din întuneric Pe valuri de scînteie Renaște iar trecutul Cu-al gloriei erou Căci tot ce se-ntîlnește În clipa primîverii Acordul simfoniei Și mîine va fi nou! 1972 Tu ești simpatică, frumoasă Cu ochi scînteietori… Din cer Plutești cu visul de mireasă Într-un miracol de-adevăr. În alb tu te cobori din stele Fior de taine , plutitoare Și mă privești cu ignoranță… Știind cît ești de-atrăgătoare În taina plină de speranțe Mereu te-ascunzi ca un fior Nu crezi sincerității mele Că te iubesc și te ador! Îți par caraghios de fire (Tu nu mă crezi, nu mă dorești) Deși un val de amintire Te-arăți o iarnă din povești… Privirea ta indiferentă Mă cucerește iar și iar Mă chemi din nou copil, acasă Pe-aripa dorului școlar… Privirea ta mă nimicește Și nopți și zilele, mereu! Doar sunt un visător de stele O tain-a îngerului tău. Iar tu zîmbești ca o scînteie Și pleci în drumul tău tihnit… Te rog să știi, dulce femeie Că sunt un biet îndrăgostit. **** Ca lacriima… Azi ești ca lacrima de dulce În ciuda vremilor uitate De m-ai respins prin răzbunare Tu speră că ai avut dreptate. Iar părul tău frumos, cu farmec Se conturează-n ceas de-a fi… Minutele-n cadran iar picur Cînd interzici de-a te iubi!.. Îngroapă anul care trece! Declară-l un eșec scontat! Distruge-o amintire…(tristă?) Condamnă-mă c-am existat! Și speră: mine-a fi mai bine În calea marilor iubiri Vei întîlni amorul dulce Împresurat de trandafiri! Suntem toți trecători pe lume Chiar dacă timpu-i vinovat?.. M-ai izgonit tăios din vise… Să mă condamni c-am existat! Vor trece anii pe cîmpia De tinerețe și de flori… Voi rechema mereu stihia A ochilor fermecători! Precum etern mă trec din viață… Eșecul iernilor mă duce La floarea alb-a amintirii Ascunsă-n lacrima ta dulce. **** Curg zilele — picuri de nor — Grăbite mereu undeva În păsări uitate în zbor Se află acum viața mea Toamne cu brume tîrzii Își mută clipele-n cer. Te rog nu pleca, mai rămîi-- E totul ce pot să-ți mai cer. Căci mîine fi-vom uitați Mai mult decît astăzi și eri Cu fulgii parașutați Pe locul numit nicăieri.. **** COPILÃRIE Candelabre-nțețoșate Îmi privesc copilăria Drumurile-ntortocheate Iar coboară, prin ponoară La Ineasca dulce-amară; Cu gutuie la ferestre Cu tot raiul ca o zestre Ce domnește-afară-n toamnă, Unde cîntul mă îndeamnă, Unde m-a-nvățat izvorul Cît de limpede e dorul Unde-mi stă copilăria-- Tot acolo-i veșnicia **** Tu ești… Tu ești simpatică, frumoasă În negrul ochilor… Din cer Plutești ca visul de mireasă Într-un miracol de-adevăr În negru te cobori din stele Fior de taine , plutitoare Și mă privești cu ignoranță… Știind cît ești de-atrăgătoare În taina negrelor speranțe Mereu te-ascunzi ca un fior Nu crezi sincerității mele Că te iubesc și te ador! Îți par caraghios de fire (Tu nu mă crezi, nu mă dorești) Deși un val de amintire Te-arăți o toamnă din povești… Privirea ta indiferentă Mă cucerește iar și iar Mă chemi din nou copil, acasă Pe-aripa dorului sprințar… Privirea ta mă nimicește Și nopți și zilele, mereu! Doar sunt un visător de stele O tain-a îngerului tău. Iar tu zîmbești ca o scînteie Și pleci în drumul tău tihnit… Te rog să știi, dulce femeie Că sunt un biet îndrăgostit. **** Ca lacriima… Azi ești ca lacrima de dulce În ciuda vremilor uitate De m-ai respins prin răzbunare Tu speră că ai avut dreptate. Iar părul tău frumos, cu farmec Se conturează-n ceas de-a fi… Minutele-n cadran iar picur Cînd interzici de a-l iubi!.. Îngroapă anul care trece! Declară-l un eșec scontat! Distruge-o amintire…(tristă?) Condamnă-mă c-am existat! Și speră: mine-a fi mai bine În calea marilor iubiri Vei întîlni amorul dulce Împresurat de trandafiri! Suntem toți trecători pe lume Chiar dacă timpu-i vinovat?.. M-ai izgonit tăios din vise… Să mă condamni c-am existat! Vor trece anii pe cîmpia De tinerețe și de flori… Voi rechema mereu stihia A ochilor fermecători! Precum etern mă trec din viață… Eșecul iernilor mă duce La floarea alb-a amintirii Ascunsă-n lacrima ta dulce. Evocare Acasă, la Ineasca E Anul Nou – din nou Se cresc urări sub geamuri Ca dintr-un vechi ecou, Ce-l port aici, în stînga Planeta mea de sînge, În ceata cea se-aude Și un copil cum plînge. Sunt un întors din lume Cu anii dați la drum În schimbul unui nume Ce nu-l am nici acum. E Anul Nou acasă Și-n lacrima-mi firească Mă frige crunt durerea Plecării din Ineasca. Baladă în roz Erai atît de frumoasă Erai atît de aproape Erai atît de a mea Încît din înalt se desprinse o stea Și te admira Cum te mîngîia Toată viața mea. În amiaza mare Luna c-apărea În mîini cu o floare, floare cerească Floare domnească Să te ocrotească De relele toate Cîte ți-au fost date… Erai atît de frumoasă Și-atît de mireasă Și-atît de aproape Și-atît de acasă… ARTISTUL Prin moartea sa, artistul Parcă i-ar oferi acesteia șansa. Să scuture florile-n lacrimi, Însă Copilul din el Surîde, desconsiderînd în totalitate... Catafalcul. **** Tristețea mea A luat chipul unei flori, De-a cărei teamă Nopțile se sting Înainte de-a se naște. **** Micuțul Sorin Realcătuiește lumea Pe harta imaginației sale Și nevinovat de nici o catastrofă Derulată pe parcurs, îi rezervă mai mult spațiu Omenirii, strămoșilor — Strîmtorîndu-l pe cel destinct Mărilor, oceanilor, fluviilor... Nu înainte de a desena liniștea În universul viitoarei ființe umane. **** În căutarea Speranței Pentru strangularea singurătății Lupt în legea firii Cu visele ce-au ancorat La țărmul unor iluzii... Pe-alături trece... moartea Pricinuindu-mi Aripile tinereței! Tot căutînd făgașul Speranței O aripă-mi se smulge Din umăr iluzia atinge dimensiuni Neînchipuit de imense În care încap și umbrele Propriilor mele iluzii Care și ele încep A se dezice de mine. **** Dimineți în așteptare, Dimineți ocrotitoare, De ce sunteți trecătoare Ca și roua de pe floare?! **** O trăsură plină cu tristeți La care-mi sunt înhămate amintirile, Trece pe--artera principală A inimii mele. “Scîrțîe din osii carul...” Dar din el nu cade Nici o steblă de amărăciune Ca să ușureze mersul Vehicolului pocit... Pe parcurs mișcarea sa Devine mai anevoioasă Încît am impresia Că anii și-au pierdut Darul numărătorii În văile Ineascăi... Trăgîndu-l alene amintirile Carul se-oprește la o stație Neidentificată Dar făcînd parte din inima mea, Care parcă nici nu palpită, Nu cumva mă întreb, S-a aprins și arde Vreo tristețe din cîte sunt Stivuite în car? Ah, inimă, inimă, chiar și prin această fumegare Nu trăiești înzadar! **** Noaptea mă înseninează cu păsări Întoarse acasă din lungă plutire Tristețe, nu-mi dă binețe Întoarce-mă-n poezia copilăriei. Acolo voi vorbi cu firul ierbii, Cu stropul de rouă Cu semințele-n germinare, Și zilele-mi vor planta-n priviri Rădăcini de lumină, Din care alte zile Vor fi să răsară, să vină. **** De ce sunt melancolici norii? Cînd știu că sub plapoma lor Freamătă o sumedenie de păsări uitate de oameni în zbor? De cînd s-au dezlipit de mine Zilele tinere Mă iau în seamă Numai orele acoperite cu nori Trecutul nu-și mai aduce aminte de mine Prezentul mi-i tulbure, Gîndul la ziua de mîine Mă înnegurează... Tu, fiule, ce mai faci? ... învață în locul meu ca să zbori. **** La Marea albastră a Malovatei noastre cernite Învelișul verde-galben al malurilor Îmbătrînite de toamnă Parcă plutește. Pe spinările peștilor Antrenați în stihia destinului lor Asemănător Cu-al locului de-aici dar și cu-al omului, A clădit în tulpină suflet Din sufletul său, Slăvindu-l altfel pe Dumnezeu, Lăudînd lucrarea sa În fiece frunză cerească Și în fiece pămîntească stea. La Malovata A fost odată un Balaur al frumosului! Dacă nu era — nu se povestea. ... Firicel de iarbă rea! **** La Malovata Valul unduiește Legănînd steluțe Visele sărută Valul cel curat. Gălbenește frunza De oglinda apei, Lin se-atinge-o ciută-- Ochi înlăcrimat. **** De cînd m-am despărțit de tine Să te revăd n-am îndrăznit Păstrează taina întîlnirii Acel Luceafăr văduvit De-atîtea clipe împreună Ce le-am trăit și le-am trăit... Luceafărul dintotdeauna Veghindu-ne din infinit. Părea că-i din iubirea noastră Părea și el îndrăgostit Urcat pe bolta lui albastră Măreț și-n tristu-i infinit. Cînd apăream - prin nori răzbea, Pe măguri revărsînd văpăi Și toată zarea încăpea În ochii tăi, în ochii mei. De drag de noi se arată Ca dintr-o inimă de mit. O clipă-i viața noastră toată. ... iar clipa nu-i, ne-a părăsit. **** Viața nu-i o veșnicie, Să luăm cu toți aminte, Nu se cumpără, nu se vinde, Dac-o minți și ea te minte. E în urmă, nu-nainte Fă așa ca să te-ncînte, Fapte dă-i și nu cuvinte Pînă-n clipa-n care-asfinte,-- Viața nu-i o veșnicie — |ine cît o păpădie Și e vai de cel ce-o plimbă Prin hățiș de lege strîmbă, Vai de mizerul ce-și schimbă Neamul, norii cînd l-apasă. Este crimă sîngeroasă A-ți trăda popor și casă, A primi străini la masă Ce te pradă și te lasă; Crezînd că-i de viț-aleasă-- Te mai și voievodează. Ah, nemernicul ce-ți schimbă Limba ta cu a lui limbă! Și te dă neghiob afară Și din limbă și din |ară. Și-am zis frunză de lichea, Trădător în Þara ta. S-a mai întîlnit cîndva?! ... Ștefane, nu ne lăsa!!! **** ANTISENTUIMENTALà Unor politicieni autohtoni Þi-e silă și rușine Să treci pe lîngă voi V-ar sta cumplit de bine Cu turmele de oi. Pe libera pășune, Cu verdele-i frumos Un dram de-nțelepciune L-ați strînge de pe jos. Și cu încetul, poate, Ani lungi tot ciobănind, V-ați teme de păcate Comise chiar și-n gînd. Ați blestema minciuna Pe care-ați pus-o-n steag Și n-ați zoi întruna Al țării nume drag... Ni-i silă și rușine, Ne sbatem în dureri... V-am meritat, ruine Din ziua cea de ieri?! Dar vine gongul, bate, Adie a sfîrșit, În lături, strîmbătate |i-i trupul putrezit! Vă traversează vîntul Pustiului. Și-atît. Slăviți pe veci pămîntul, Că nu v-a înghițit. **** Sub povara singurătății, Grea și amară, O văduvă își recapitulează iubirea, Trăind-o imaginar Ca-n primul fior, Ca prima oară. Dorule-dor, Neastîmpăratule! **** Melancolie, pasăre rară Împrăștiindu-ți trilul Cît ține cerul și pămîntul, Mi-ai înlăcrimat sufletul Pînă la limpezire. Tristețe frumoasă, ai curs prin mine ca o apă tămăduitoare de rănile bucuriilor nemeritate. **** Lasă-mă, dorule în victoria cîștigată în războiul purtat cu mine însumi, în sfîrșit, m-am învins, reparîndu-mi toate greșelile, recăpătîndu-mi pacea care amintește forma și dimensiunile ultimului strop de rouă căzut de pe fruntea părinților mei. **** Sufletele noastre Îngemănate cu timpul, Ne-adîncesc în trecutul pămîntului Cu o umbră-a teroristului nebănuit Fiecare vrea să trăiească mai mult, izgonind transparența, Făr-a dori ...bătrînețea — Nerecunoscînd frontierele Conștiinței, sfidînd bunul simț. “După noi, spunem, și potopul!” Iată și semnele grăitoare: Sufletele noastre calamitate de grindina... nesufletului. Or , ăsta e după potopul cel mare de numai încă... o lacrimă? **** Te-ai avîntat spre nemurire Cu-o toamnă cu adîncuri plină Încărunțit de o iubire Ce-a fost și n-o să mai revină. **** Vreau o muzică lină, adîncă În care-ar vibra Suferințele sufletului meu, Precum și inima-ntreagă... Prin astă muzică lină, adîncă Ne-ar putea întîlni Dumnezeu. **** Dispărînd mai ieri Pegasul, Muza a cam ațipit... Doamne, oare ce-am greșit, Dacă un neisprăvit Fură și iconostasul?!... **** Și tot aducînd vorba despre mîhnire Despre pericolul ce-l ascunde, Despre partea ei nevăzută Care totuși ne... vede; Despre cîte explozii Poate conține — Mie, purtătorului ei Mi s-a făcut milă de mine. De noi, de ei, de voi... De aceea să nu mai inventăm noi tristeți, Ci și pe cele vechi Să le trecem la paragraful Triste-amintiri... cu indispoziții Sau la cel întitulat Categoric uitare Fără șanse de recuperare. **** CÎND Ce e viața?.. Ce e viața? — Mă-ntreb seara, dimineața Și mă-ntreb întotdeauna, Pe ninsoare și furtună. Nimeni însă, de niciunde Nu se-ncumet-a-mi răspunde Este soartă? Este-o lege-- Cum să știi a înțelege? Poate-i numai o părere Sau e zbucium și durere? Vino viață, mi te-arată Dar să nu pleci niciodată. **** Un decembrie sumbru mă urmărește... într-o moară pustie, Ale cărei pietre Scrîșnesc enervate în deșert Din lipsa boabelor de grîu, Amintind parcă acel calvar Traversat de destinul părinților mei, Am văzut cum se macină timpul, Zilele omului flămînzind La un început de mileniu trei, Cu moartea ce urcă în ei-- Drept unicul lor salvator... Viacule, m-ai înspăimîntat Și pentru... viacul următor. CHEMARE ( poezie de debut publicată în revista “Moldova”, 1980) Știu,omul are nevoie De toate în viață și vrea Ca toată lumina să-i fie Alături, cu pace și flori. Eu vreau ca livada în floare Veșnic să cheme albine În sute de noi generații! Prind adierea de cîntec-- Ce noi,ca strămoși de-altă dată, Pe glia de azi vom rosti-o — În secole noi să străbată Orfeu și cu muzica sa! Deci fie și raze de stele, Deci fie și noapte și zi, Doar toate rămîn ale mele, Așa precum sunt și vor fi! Ianuarie la Ciocana Pomii au rodit de promoroacă Brazii luminile-n culori își joacă De ce e trist și multă neglijență? Cînd e-ntronată-n capul mesei…Indulgența? NICOLETEI ... Cînd vei crește mare, îi spune mama, Vei înțelege că orice bucurie Își are... și drama. Cînd vei crește mare vei aplauda mugurii desfăcuți din coronița mamei tale plină de înțelepciune. Cînd vei crește mare vei ghici clipa iubirii părinților tăi, care te-au adus să urmărești îmbulzirea la geam a florilor primăverii Îngerașul tatei, îngerașul mamei Tu vei crește mare Într-o mare floare pentru primăveri! CALVARUL BUCOVINEI Plătim tribut veneticilor Din propria sudoare. Rupem pîinea de la gura copiilor Și le-o oferim lor. Ei, în schimb, Ne omoară datina, limba, Sclipitorul folclor, Iar odată cu acestea-- și pe noi. Ne-au îngenuncheat văile ștefaniene, Înjură Carpații Cînd ning și plîng romînește și le închid gura Cînd romînește vorbesc... Le-ar place cumva Aceeași stare de lucruri Pe meleagul lor strămoșesc Din Poltava?! INEL M-a tulburat o întîmplare Ce-am împărțit-o-n doi cîndva. Era pe cînd da pomu-n floare Și-n tinerețea mea era. Tu îmi veneai dintr-o stihie De care, fraged, nu știu cum Gîndeam că-i pură veșnicie Ce dăinuiește și acum. Erai ( îți amintești?) frumoasă, Încît păreau uimiți, la fel Ca mine — zorii de mătase Ce s-adunau într-un inel. Erai atîta de frumoasă Și noi am revenit acasă, Ca nu cumva dintr-o minune Să-ți intre degetul în el. MOMENT O adolescentă Își dorea ursulețul de catifea Zărit în vitrina unui magazin Și obținîndu-l Și-a redobîndit copilăria. POVESTE CU LAȘ De laș ce sunt mă aflu în căutarea unei arme, pe care viața mi-a pus-o în mîini la început, alături de minunile lumești. **** Mă dor amintirile nu pentru că mi-ar răscoli vînturile și zăpezile ce s-au perindat în trecut, ci pentru că nu-mi surîd altele, în viitor, încărcate cu-același sens, cu-aceeași durere frumoasă, de-acum neînsuflețită și împrăștiindu-i-se cenușa pe vînt. CÎND VOI PLECA Într-o clipă, într-o zi Voi pleca. Și unde-oi fi — Voi fi ploaie, voi fi vînt Sau m-o coperi pămînt Chiar de frunză-oi deveni — Tot pe tine te-oi gîndi. Voi fi suflet ce va ține Calea numai către tine. **** Prin bunătatea pe care-o zidim zi de zi Oprim veșnicia pe pămînt Atît pentru ziua de azi, Cît și cea de mîine. După noi totdeauna Cineva mai vine. Urmașilor! Să nu ne condamnați Pentru exscesul nostru de trufie Pentru exageratul optimism față de momentele...triste Ale viitorului trecut. **** Cum tot ce dărui altuia Îți va reveni înzecit ție, Clădește — aici, pe pămînt, Viitoarea ta avuție. **** Iar m-ai cuprins, moment de realitate... Mi-ai forțat ușa sufletului Și-ai intrat tiptil cu pași de copil... Părăsește-mă, și-ți voi zice Sora mea de cruce. Lasă-mă, căci îmi înnebunești Ochiul din interior. **** Unicul său neajuns este că se crede... Cel care nu este. **** Cîinii huzuresc pe pămînt iar pe ceruri păsări Și-au uitat cîntecul. SINCERITATE Deși sunt sinceritatea întruchipată cum să vă spun, copiii mei, că după Tatăl Ceresc, eu v-aș fi fost Cel de-al doilea ocrotitor pe care l-ați meritat, dar nu purtați nici o vină ce-ați crescut ca dintr-o milă străină. Din ce în ce mai des, îmi dau seama că nu voi m-ați ales, ci întîmplarea m-a găsit pe mine spre a vă fi măcar și cel din fapte puține. UNUI PRETINS MARTIR Condamnați-mă, apoi iertați-mă... Pe rugul, construit Din flăcări mistuitoare, voi recunoaște: Călcînd din păcat în păcat, Cerșesc biografia de la istoria neamului. ÎNVÃÞÃTORULUI B. COGAN Rană sîngerîndă — străvechiul Pămînt al făgăduinței! De ce popoarele care-ți pășesc huma, adîncesc rana în ea? De ce păsările tale mereu zboară rănite pe cer? De ce sinucigașii jubilează Prin acte teroriste în care mor semenii lor? De ce moartea pentru ei e o sărbătoare-n nebunie? Ce înseamnă pentru ei dragostea de oameni? De ce Marea Moartă e dorința oamenilor de-acolo? Precum Pitecantropului și Dinozaurului? De ce atîtea semne de întrebare la Un început Modern de secol? NOSTALGICà Ca o ploaie în fereastră Iar îmi bate amintirea: S-a călătorit iubirea Și-i pustie viața noastră. Viața mea și a ei viață, Două vieți în una prinse Ei — privirile i-s plînse, C-aș lua-o , ah, în brață Și-aș umplea cu ea cîmpia La Ineasca din poveste, Unde-amurgul de pe creste Unduește-n flori... copilăria. Și i-aș pune-n trup tot vîntul Și cu dînsul aș iubi-o Pînă dincolo de- adio! Cît e apa și pămîntul. **** Amintirea Despre rochia ta în mai Înseamnă dorul La toate timpurile...posibile. **** Să stoarcem umbrele din noi Mereu păziți de o femeie Cînd cade modernismu-n voi Opriți planeta cu-o ideie. BALADà TRISTà PENTRU AFGANISTAN Rană puroindă pe trupul În riduri al Asiei Cîtă bărbăție cuprinde opunerea în fața seismelor și războaielor interminabile Care îl sfîșie și pe bunul Allah?! Năframa albă dă grație dansului tău Melodiile curg în ritmul dunelor de nisip și pietroaie-nghețate... Oare cît o să fii nevoit să-ți admiri, plîngînd În fața tragediilor umane, demnitatea ce-ar trebui s-o urmeze fiece suflare din lume, Neprihănitule și neîncovoiatule POPOR AFGAN?!... **** Din jurnalul unei femei disperate Toți, dar absolut toți bărbații sunt la fel, Ca și cum la nașterea lor a asistat aceeași stea. Ca și cum în palmele lor S-ar fi topit unul și același fulg, Ca și cum și-ar fi răcorit frunțile Cu unul și același strop de rouă. Ca și cum, ca și cînd Fără ei n-ar respira Bătrînul Pămînt... FIERBERE Înfricoșați, copacii agită întreaga societate Se clatină cerul, pămîntul, de pe întreg arealul romînesc... Parcă ar fi nimerit pe făgașul unei repetiții generale. În preajma judecății de apoi se profesează furtul de proporții din greșeală-n greșeală, ne-am pomenit într-un labirint, în care odată întrînd, cale întoarsă nu există. Îndemnat de Iuda, fratele-l vinde pe frate; Din ochii lui Iisus se preling picături de sînge. Lumea, cu mileniul trei în brațe, își proiectează stelele ce i-ar sprijini revenirea în secolul unu chit că-i departe-n trecut. Șobolanii roșii dintre Nistru și Prut Se pare c-au și aterizat Pe locul de unde-au plecat. **** O lalea între gunoaie Un gunoi în floricele... Doamne, cum se-npreunează Vechile cu noi lichele! **** Moarte nu te iți, nu te iți în fiece zi în zîmbetul meu întinerit de razele căzute din pomul speranței ce mă mai și apără. Tu,amico zi de zi,cobori cu veselia ta în noi! Trecutul meu nu-ți poate spune nimic, în afară de faptul că părăsindu-mă, își mușcă buzele de mi-a lipit prea devreme zilele în albumul său și astăzi ar rupe cîte o filă s-o răsfoiesc, retrăind-o, între luni și marți, între joi și vineri de exemplu astfel recuperîndu-și timpuil pierdut în grabă nemotivată. Moarte, muri-ți-ar numele! Să ți-l uite lumile Sta-ți-ar inima-n loc, arunca-ți-ar hainele-n foc cu toate clipele la un loc! Moarte nu te iți Tot mai hîdă Prin neputință cu fiece zi. COPIILOR MEI Sorin, diamantul meu de duminică Petrică, durerea mea de luni Radu, tînga mea nostalgică Victor, enigma mea de marți! Daniela, pasăre neînvinsă de nici o-nălțime, Nelly, floare mereu dornică de dimineți Elena, acuzatorul meu care va avea totdeauna dreptate și eu niciodată nu mă voi putea cu nimic îndreptăți... Veronica, sufletul sărbătorilor mele Nicoleta, lacrimă sărutată de-un înger. Toți c-o limbă de romîni, Toți c-o țară — Romîmia! STELE DE IANUARIE Stelele cădeau pe ramuri străluceau cu raze noi De iubirea celor doi Noaptea s-a ascuns în geamuri. BALADA BUJORULUI Ningea florarul cu petale, Copacii emanau regrete Desprins din gîndurile tale Ningea florarul cu petale Pe țărmul viselor secrete. Crescute în intimitatea Ființei tale în pornire De-a-mbrățișa străinătatea Unde credeai că libertatea Îți dă și fructul împlinirii. Ci nicăieri nu te așteaptă Un loc mai sfînt decît acasă, Cu legea-i găzduirii dreaptă, Aici și-a arborelui șoaptă Ca însăși viața-i de frumo **** Domină cîinii pe pămînt în cer — pasări uitate Și cei rămași să ne-nconjor Admiră libertatea. Etalonul păcatului Unitatea de măsură Este ca să taci din gură Să asculți ce spun majorii Să fixezi ce-au zis minorii. Dacă rolul tău pe lume Alții sunt doriți de-l cîntă Nu te frînge de durere Jalea are să te mintă… Unitatea de măsură Este de la Dumnezeu Deci, fii vrednic. Isprăvește Este doar destinul tău… CEAS NOCTURN Un condei și-o lumînare Mă-ndemna să-mi storc talentul Și să mint eternitatea Cu o bîrfa în pistrui Cu-o țigară-n scrumieră Prefăcut că savurez Viața mea de păpădie Și cuvîntul... pe hîrtie Prefăcutu-sa-n prostie… Deși calea noastră toată Sunt nuvele pe hîrtie Ce există-n vînturi tulburi Dură ca o păpădie! Viața este o tristețe! Triprih nocturn La ivirea mișeleasc-a vîntului de noapte Ca un hoț de drumul mare... Se năruie sănătatea, În pleata cărunțit-a timpului uman **** Am întîlnit un liliac în miez de noapte Avea nevoie de un sfat Mi s-a plîns că are... grijă de moartea lui. Cînd lumina zilei L-a chemat... **** Nopțile senine de iulie mă pomenesc cu stele negre pe cerul albastru unde în bătaia lunii plutesc păsări albe,rătăcite în visurile mele... **** Între viață și noroc Ne asistă-un prooroc Să învingem neghiobia Bîrfele invidia Între vise și noroc Ne surîde echivoc Dulcele și-nțelepciunea Crezul,dorul, rugăciunea... Între arșiță și vînt Se strecoară un cuvînt Ce ne-ndeamnă la tăcere Cu ispită și plăcere... Între moarte și noroc-- Floare verde siminoc!.. De-a trecut viața toată... Nu există altă soartă! **** O-ntrebare ...supărată Săptămîni mă urmăreșt Tot cerșind o socoteală De la drumurile vieții. Calambur de neajunsuri Am ajuns să fiu, Maiestre! Chiar de-a spus Caragiale… Pîn” acolo mult mai…este— Eu cerșesc Perfecțiunea De-o fi toamnă, de-o fi vară Că-ntrebarea, supărata Îmi tot cere socoteală. Visul Suntem în vis, aceeași robi Al Fanteziei și Speranței Cădem în marile depresii, Conflictului și Cutezanței… Se trec și pleacă în istorii De azi, de mîne și… de eri Aceleași vise, cu speranțe În iarnă,vară, rimăveri Doar toamna este-a mea Regină A frunzelor fermecătoare Cu existența de-ami reține Întreaga gamă de Candoare. Da, visu-i unica Planetă Unde persită Veșnicia Noi generații exista-vor Dacă păstra-vor Poezia. Riscul Plutesc cu lancea de oțel Într-o barcă găurită de... prieteni Poate voi găsi salvarea în Indulgența Căilor naive ale speranțelor. Vreau să mă-ncaer într-o Bătălie , pe viață și pe moarte Pentru a-mi apăra prietenii În nebunia relativității. Căci sunt om! **** Din pomul tinereții Cad florile de măr Plăcerea și tristețea Topește-un Adevăr Noi trecem căi răzlețe Plutim ca păpădia Destinul confirmîndu-l Prezicem Tragedia Mereu suntem departe Cu Eul tău aproape Și crezi că Aventura Te-a mai menține, poate… Din pomul tinereței O floare te privește Și într-un zîmbet cade Și-n haos se topește. **** Azi începem o nouă bătălie Balansată între viață și moarte Neștiind : vom ajunge – La-ncheierea asfințitului Cu un nou Răsărit. Ceasornic uriaș al Terei De ce stai cuibărit în noi Ca o vicleană femie, Care cearc-a ne convinge mereu Că dorește să ne salveze? **** Nu-mi aparțin întotdeauna mie La orizontul roșu-ncepător Ba sunt sedus de-un tril de ciocîrlie Ba de un corb cu glas croncănitor Mi-e frică de schelete zburătoare Cu un penet în haos, plutitor. De oamenii cu viața pe latrină-- Conduși în lume de un înger răpitor… Mă doare gîndul tău… Mă doare gîndul tău cel trist Ce-a poposit pe chipul tău Mă blestemi, mă consideri ...antihrist Deși păcatul nu mai e al meu. Se scurge timpul peste geamuri Și viața trece-n viitor Îmi lași durerea-n seama firii Pe fir de ață și topor. Tu ai învins! Ești neclintită Într-o concluzie a vremii Nu vreai să mă alini,iubito Reper Au coborît din univers Văpăi de umbre-armonioase Eu port copilăria-n vers, Prin ea rămîn mereu acasă Luat ostatec de lumină Mi-i timpul zbor și coborîre, E și-ndoială și rutină Și-n toate am clădit iubire. Reper mi-i numai Eminescu În ciuda timpului modern Mă-ncîntă pururi tot cerescul, Eternul infinit din El! La început Cît de naiv mai credem că timpul ce ni se rezervă se află totdeauna la început, uitînd însă că de-a lungul său moartea gonește cu viața alături de-atîtea ori întrecînd-o și întemnițînd-o în necunoscut. Rugă la sfîrșit de martie În ultima noapte de mart Luna se rostogolea în ramurile zarzărului, doborînd întunericul și pomul în floare, chemîndu-ne să ne înfruptăm din acest miracol Dar nu i-am auzit respirația, voia, liniștea, cîntecul. și-astfel primăvara s-a prelins fără sens pe lîngă inima mea. Întoarce-te, martie, mi-e dor de freamătul tău și-așteptarea de tine e grea. Făptură Mi-s propria unitate de măsură, fac ce vreau cu diminețile mele, împart secundele-așa ca să-mi mai rămînă pentru ziua de mîine ca-n una din ele să te pot regăsi pe tine făptură gingașă ca roua, netrecătoare veșnic tînără și nouă. Orfani de țară S-a luat, ah! negura Într-o noapte, într-o zi Pentru a se limpezi Răutul și Măgura Și s-au dus, tot dus în lume Mame, frați, surori, copii Să-și găsească-n bani un nume… Þară, tu, chiar să nu știi? Oră După noapte vine zi, După ziuă naște noapte. Știu că mă veți părăsi Dulci copii, ca niște șoapte. Dar să știți că niciodată, Nici o oră-n care-am fost N-am uitat cuvîntul tată Cel de dor și adăpost. Am strîns fulg și primăvară Într-o floare, într-un pom Să devină mai ușoară Grea, povara cea de om. Cînd vă vor atinge floarea Pomul, ramul, depărtarea. Să veniți măcar în gînd La Ineasca, la mormînt… Viitorului copil Mă lasă Dorule Ispitit de lacrimi Cu Cel de sus Și cu sfîntul Adevar al Împlinirii. Copilul meu din zi în zi ... Se-avînta-n viitor ca florile în măr. Minune și tristețe Viața este o tristețe Fără grai de viță-aleasă Fără floarea tinereței Fără omul drag la masă. Viața este o tristețe! Dacă ai trădat amorul Și-ai dat la o parte dorul De pe drumurile vieții. De-ndrăgești la culme banul De vinzi pragul, de vinzi neamul Viața este o tristețe. Ca, fără de ploaie, ramul. Confruntați realitatea Și deschideti, larg, ferestre Fără merite oneste Viața este o tristețe! Nistrul s-a scindat în doua Dar totuna ninge, plouă Năboitu-ne-au cu anii Toți bețivii, narcomanii. Nu e simplă nebunie Acest rău care ne știe,-- Viața este o tristețe! Fără vlaga poeziei Între micile exceptii Cu taclale și binețe Într-un vis și-o amintire Viața este o tristețe! Exercițiu O văduvă tresare în povara singuratății. În fiecare din noi persista plictisul și indescifrabilul curaj frînt de nedreptate... Zori înrourate Dimineți în așteptare Dimineți ocrotitoare Toate rîd cu tine-alături Prin nestinsele omături Și prin ploi și vînturi grele Ca și dorurile mele. Într-o viață Într-o singură viață poți învăța durerea, eșecul , apoi sălbătăcia, înecul, trădarea, minciuna vînzarea, ranchiuna, pierderea dintotdeauna. Doamne, mai dă-mi Încă o viață Aici, pe pămînt să mă vindec de greșelile toate chiar și de cele comise în gînd. A cerși perfecțiunea O-ntrebare ...supărată Săptămîni mă urmărește Tot cerșind o socoteală De la drumurile vieții. Conglomerat de neajunsuri Am ajuns să fiu, Maestre! Chiar de-a spus Caragiale… Pîn” acolo mult mai…este— Cerșesc Perfecțiunea De-o fi toamnă, de-o fi vară Că-ntrebarea, frămîntarea Îmi tot cere socoteală. **** Mă urmărește artistul din mine În rol de paiață, la piață Căci o școală este viața-- Fără de vacanță... Prier continuu Caut întruna cuvîntul care să-ți placă și prin el să mă placi pînă dincolo, pînă cînd vom fi adpotați de tărîmuri neumblate de noi, doar bănuite cu stele ieșindu-ne-n cale, se spune cu vînturi cuminți ce întineresc iarba și rîu și izvor… Caut întruna cuvîntul ce te-ar exprima și pe tine s-auzi mereu cum nu se duce, dar vine primîvara visată de mine. Risc Vîslind c-o lance de oțel Într-o barcă găurită de... prieteni Sper în cucerirea noilor căi de pe noile mări Pînă cînd îl vom învinge pe cel care sunt. apoi le voi lua pe toate de la capăt. Stare Din pomul tinereții Cad florile de măr Plăcerea și tristețea-s Același adevăr. Noi trecem căi răzlețe Parcurgem veșnicia, Destinul confirmîndu-l Prezicem Tragedia Mereu suntem departe De eul cel din noi Și doar poteci deșarte Ne strigă înapoi. Din pomul tinereței O floare te privește Care-ntr-un zîmbet cade Și-n haos se topește Glorie Pentru Gheorghe Ghimpu Din umbrele durerii Martiri din “Sfatul Þării” Ne urmăresc destinul Ce ne-au ieșit cu plinul La răsărit de viac Din vrerea lor se-arată Și-acum ca altădată Minunea împlinirii A cîntecului dac. Mă-nchin gloriei tale Și numelui tău sfînt Cu munții și cu marea Ce ne aduc în cale Secundele natale Mîntuire Vino mai des, iubire și dă sens adevărat acestor ape care cresc în jos, în jos, în jos Și-acestui soare care arde Atît de tînăr și frumos. Vino mai des, iubire Și ia-mă în inima ta Și-n sufletul, sufletul tău Cel fără de care Ziua e noapte și noaptea e zi, Vino mai des, iubire, O, tu, înrobire mîntuitoare. Castele Supranumiții noi Bogații înalță Castel după castel Conform (cred ei) meritului Ce le aparține prin luptă Și dăruire și istovire, Necum pe lacrimile Și suferințele celor Îngenunchiați în fața icoanelor Întru mîntuire. Mai cred noii c-atunci cînd îi va chema Cerul Vor lua într-acolo Și castelele Chiar dacă n-au pus nicicînd la masă Vreun flămînd în ele. Creatorule, Mută-i pe cei sărmani, oropsiți, Osîndiți, umiliți, vlăguiți În aceste faimoase clădiri, Iar pe stăpînii pretinși Fă-i să cerșească Măcar o singură dată Ca să nu uite că exiști Și că în jurul lor Mișună oameni De-o mie de ori Decît dînșii mai triști. Constatare Se trec și pleacă-n generații De azi, de mîne și… de ieri Cu-aceleași vise, cu speranțe În iarnă,vară,primăveri Iar toamna este-a mea Regină A viselor nepieritoare Cu existența de-a-mi reține Inconfundabila Candoare. Cum visu-i unica Planetă Unde persită Veșnicia Noi generații exista-vor Dacă păstra-vor Poezia. Pașii Mergem în nicăieri În urmă nu rămîne nimic, Înainte nu se zărește Nici atît Două ape curgătoare Plîng de viață trecătoare Ce-a din stînga nu ne-așteaptă Ce-a din dreapta – ne îndreaptă Și ne chiamă unde ni-s Frați de faptă și de vis. Pașii întru-acolo mi-s. Menire Arătîndu-ni-se-n vis uneori, Morții noștri nu ni se plîng De foame, de tristețe, Frumusețe sau singurătate… “ Pe cînd înapoi acasă?” îi întrebăm. Tăcerea lor înseamnă Că de acolo încă Nu s-a întors nimeni și nicicînd. Plus îndemnul Să nu lăsăm carecumva Neterminată Menirea ce ni s-a dat pe pămînt. Absurditate?! Pe vremea chiciurei, Sosietatea încearcă Să-și pună pe nas ochelari Fumurii… Se vede? În loc de caii și boii docili În ham, și în jug Intră în brazdă măgarii; De foame, lihniți, Latră cîinii la lună Barza vînează tigri În lunca Prutului Uitînd să ne-aducă În ciocul lor… copiii! ***** Poezia – pasăre sălbatică neîmblînzită, nedomesticită încă de nimeni Copilărie Le părea bine că iară Moare vara,primăvara, Moartea a ucis urgia Pasărea-copilăria De ce moare pasărea din noi, Cine să-i lipească aripi noi? Luna nopții bătînd la geam, albastră— Pasăre, copilăria noastră. Fulgi desprinși din cerurile nalte Pomi de roadă grei în raze calde Tot ce vezi trăiești frumos în jururi E copilăria cea de-a pururi s-o păstrăm totală în simțire— E de zbor , de vis și de uimire. Cîndva Tatăl meu cîndva dedica ode timpului care l-a văduvit de romantica tinereței, și deaceea, în semn de protest, nu mi-a lăsat sculele ce-au chinuit hîrtia, decît cele de lucrat pămîntul Ah, poezie!… **** De cum ne naștem păsări albe să asaltăm înălțimile infinite, Încep a îmbătrîni aripile Și cădem din zbor Pentru ca foarte curînd să ne ascundem în țărînă.. Eternul prezent Se mătură ograda se-aduc în ordine covoarele-nvechite În urma procesiunilor funerare ale părinților. se prind lacătele pentru ruginire la uși, la ferestre, la porți... s-a încheiat un destin, a asfințit drumul unei generații în istoria umană cu toate slăbiciunile și însighifiantele împliniri... Pentru cineva totul începe la un veșnic trecut ce rămîne Și un etern .. prezent.. **** Să stoarcem umbrele din noi Să ne-ocrotim cu o femeie, Cînd cade modernismu-n voi Opriți planeta cu-o ideie. **** Arunc ancora pe nisipul auriu de pe litoralul iubirii Cu norii pe cer plutesc fluturași, fluturași Chemîndu-mi într-o voce în surdină Anii întruchipați într-un copil. Flori de tei În sala de lectură Unde din cărțile rare Se furișau între noi Amintiri cu eroi din epoca lui Eminescu, ecoul intuit al lacului Albastru invadat de nuferi din lunca de la Ipotești și Inești... Amprentele lacrimilor Veronicăi Micle Ajunsă la Iași… mi-ai adus o ramură de tei, ale cărei flori au rămas afară parcă în așteptarea lui Eminescu. Destin Părinților mei Loviți de vreme și de soartă Și tot umblînd prin lumea mare, Arar vedem cum pe la poartă Vin bunii noștri din uitare. Stau necăjiți de cale multă Cuminți și blînzi în așteptare Și numai drumul că ascultă Tăcerea lor răscolitoare. Ce-au fost? Și meșteri. Și-n viori Le stăruie biografia, Dar mai întîi semănători Stropind cu lacrima cîmpia. Cînd mi-amintesc de ruga lor, De glia transformată-n pîine, Le-aș da, să nu le fiu dator Și viața care-mi mai rămîne. Despărțire Încerc să-ți înțeleg mîhnirea Chiar dacă timpu-i văduvit De cazul trist al disperării Din ziua cînd ne-am despărțit. Nu am talent de familist Nu mă consider fatalist Ci doar un simplu muritor A mia parte …din popor. Odă bîlbîiților Păzea! O haită de netoți S-au cuibărit în viața ce ni-i. Să fie cei din urmă hoți Pe care i-a trimis chiar Lenin? Cum să te uiți la ei? Gîngavi Sau bîlbîiți,o, Doamne sfinte! Dar ne conduc acești bolnavi Încît nici nu avem cuvinte. Măcar de-o simplă grea ocară Măcar mînia să ți-o spui. Ei sunt cu creierii de ceară Iar vremea lor s-a stins și nu-i… Și mîine-n zori, ne-o întreba Această nouă românime Cu ce-am greșit, dacă-i așa, Noi nu avem viitorime? Ba o aveți. Ca lumea se va Debarasa de ei curînd Și-o curge tînără, ah, seva Prin rădăcini, din vechi pămînt. Prin rădăcini și jurămînt. Dacă… Dacă pierzi simțul de-a face un bine dacă uiți că ești trecător pe pămînt ascunde-te de tine însuți și nu-ți aduce aminte nicicînd. Dușmani În ciuda lor noi suntem și mai tari Căderile devin învingătoare Învinșii sunt ei, iar noi – învingători Cît mai simțim pămîntul sub picioare Pămînt de precursori și de feciori. Mai frumos Lui Sergiu Afanasiu Mai frumos pe lume nu-i Decît pasărea cu pui Mai frumos pe lume nu-i Ca surîsul pruncului Mai frumos pe lume nu-i Decît omul binelui, Decît omul cu dreptate Numai în a sa cetate. Și mai dulce-n lume las-că Nu-i ca limba românească. Mai arzînd pe lume nu-i Ca văpaia dorului. Mai frumos pe lume nu-i Patriotu-n țara lui. Viața lîngă pîine Dacă fugim de-acasă În locul nostru cine rămîne? Cine s-aprindă soarele Și cine să dea drumul zorilor, Cîntecelor, priveghetorilor, pe-aceste măguri de văi Ce seamănă leit Cu părinții mei și ai tăi? Dacă fugim de-acasă Cine să ne poarte numele Coborîte din basme Cu meșteri făurari Și cu lăutari Pentru zile mari?.. Dacă nu ești cel care ești Că ai fost Să aibă viața vreun rost?!. Noi nu plecăm de-acasă, Adică de la voi Pîine frumoasă, Zare aleasă Dor necontenit Niciodată sfîrșit… Þară care vei fi. Leonardo Ai încălecat pegasul secolul 16, Să ți-l faci rob pe cel al atomului, fără a îngădui să cobori din șaua viacului XXI. Toate firele cărunte ale Chipului tău ne ademenesc Sacru, enigmatic cu surîsul Giocondei!.. Leonardo! Leonardo! Cît de încrezătort ai știut Să încăleci Viitorul, Nemurirea! Carieristul Prin arhive kagebiste În ranchiună și trădare Nimeni ca să nu te știe Zaci în mreji de racolare La tribuna triumfală Ești trufaș, cu mare fală C-ai uimit ziua de mîine Ca o… tîrlă-n capitală Revenire Pămîntul e pornit spre-mbătrînire Aleasa inimii demult a emigrat Și vîntul bate aprig a mîhnire În casa mea pustie de la sat. Clepsidra a încremenit pe masă Și timpul ei la fel a-ncremenit M-am despărțit de patria Frumoasă— Ca și de mine însuși, în sfîrșit. Și greu ce mi-i și mult ce-mi pare rău Și vîntul geme trist în jurul meu. De-aș mai avea chiar două vieți “ nainte Numai de tine mi-aș aduce-aminte. Bătrînă casă… Þara mea de lut Frumoasă ca și-atunci, la început. Veniți copii, la tata nu uitați Căci de uitare suntem blestemați… **** Căutîndu-l pe fiul Radu Cu insistența unui fluture, În ochii mamei lui, devin un Infractor Fiicei Elena Gingași fulgii cad pe gene Și pe rumeni obrăjori La ferestre se așterne Ani de azi, ani trecători… Jucăriile dorm dulce În văpăi de amintiri Vine dorul ca să culce Timpul marii fericiri Fiicei Veronica Mulțumesc floare dalbă, De copiliță! Mulțumesc Pentru curajul și Atenția de femeie! Cînd frumusețea ta e-nconjurată De pasiunea eternă a Bărbaților celebri. **** Сe n-aș da să am un gînd frumos Într-o zi sumbră și monotonă Ce n-aș da de-aș putea Să mă joc cu soarta viitorului meu?! **** De-atîta încordare Stelele picurau la geamul tău, Pe ramurile plopilor Supărați de-a ernii goliciune Cu adevărat Ești o rază de speranță și lumină Iar în imperiul de-ntuneric în care zace sufletul meu Se încheie o epocă de înflorire… A mediocrității Îți mulțumesc iubito, Că-n această stare de spirit Îmi adaugi suflet Trezești sentimente miraculoase Îndemnîndu-mă la poezie și iertare. Prea întîrziatului zîmbet al meu Înainte de care am plîns, Înainte de care am fulgerat… Îți mulțumesc dulece femeie Că iești cu-adevărat. Decolare Nu mi-am aparținut aproape niciodată. Eu decolez de pe inima mea În sincera speranța De a mă întoarce la tine Oriunde te-ai afla Cîndva se va face acum. Acumul va fi imediat— Am ținut drumul spre tine … iar drumul era incendiat. Mă doare gîndul tău… Mă doare gîndul tău cel trist Ce-a poposit pe chipul tău Mă blestemi, mă consideri ...antihrist Deși păcatul nu mai e al meu. Se scurge timpul peste geamuri Și viața trece-n viitor Îmi lași durerea-n seama firii Pe fir de ață și topor. Tu ai învins! Ești neclintită Într-o concluzie a vremii Nu vreai să mă alini,iubito Crezînd că soarta n-are semne… De cînd m-ai părăsit pe mine Viața mea nu mai e dublă… Revină iar la-nțelepciune La drumul meu în verde undă. **** Dorești să mă omori Apoi să mă învii Să sting un foc de dor Nu vreai să mă mîngîi… Înscripție pe-un…avertisment (variantă) Geaba insiști, nu ai noroc murind, voi învia pe loc din apă, pulbere și foc. Și fi-vom iarăși la un loc. **** Am nimicit un tigru astă noapte Tigrul care-a vrut să-mi răpească Sufletul , iubirea, ziua de mîine. Livada de la casa de creație Din stațiunea Neptun Unde au visat tigrii lui Zaharia Stancu, Nichita Stănescu M-au convins că sunt un luptător Mediocru chiar și cu morile de vînt. Trebuia să fiu mai indulgent Față de fiara Talentului de Geniu Sufocîăndu-se în ghearele morții Tigrul s-as dezis definitiv de morbul…literaturii. Ispită Aripa mea desfăcută s-a acoperit cu poleiul luminii am devenit greoi în mișcări și cad în hăul speranțelor deșarte. Chiar și dincolo de moarte Vîsli-voi din aripi mereu Pînă mă voi vedea învins De însumi propriul…eu. Încins de răni Sunt încă tînăr.Printre ploi Am să ajung din nou la voi Sălbatic spulber chiar de-o fi La ceas de noapte sau de zi Încins de răni, cuprins de foc mi-oi revedea preasfîntul loc, Unde mă pune minte-un spic Rămas în brazdă de colnic— Am să m-aplec și-am să-l ridic Și-am să-l sărut pe frunte-așa Ca prima dată-n viața mea Și am să-i las cu legămînt Suflarea mea și-acest pămînt Pe care-l cînt, pe care-l plîng Și să nu-l uit, în brațe-l strîng. Pace și iubire fiicei Nicoleta Acum cînd drumul ți-i deschis Și patru zări îți stau în față Întîi și-ntîi să dai ființă Și suflet sacrului tău vis Ascultă-ți inima întîi De flacără și de furtună De val necunten ce se-adună Din neastîmpăr de stihii Înalță Bunului de Sus Întruna laudă și slavă În astă epocă bolnavă Și părăsită de Iisus. Va reveni izbăvitor Cu jertfa sa și cu lumină Și-așa cu Nevăzuta-i Mână Zidiv-a pacea truditor. Din pacea Lui să-ți faci castel Și-ocrotitoarea Lui iubire Mereu să-ți dăinue-n simțire – Învață să iubești la fel! *** Viitoarei soții De va fi să-mi fii în viață Scumpă, dragă și soție Tu să știi că al tău nume Va trăi în poezie. De va fi să-mi fii în lume Amic la greu și la ușor Tu să știi că al tău nume Îmi va fi noroc și Dor. De va fi să-mi fii în viață Trup și suflet pentru mine Tu să știi că al tău nume Va pluti pe ape line De va fi să-mi fii pe lume Mamă, la copiii mei Tu să știi că al tău nume Va doini în flori de tei De va fi să-mi fii în viață Plîngăreață la mormînt Tu să știi că al tău nume Va pluti etern pe val de vînt... **** (variantă) Mîine e ziua-n care Vom deveni aceiași simțire Și ochii ne vor fi-nrourați De zorii acelorași flori. Regretele se vor retrage În stoluri de nori Va ploua curat După trecerea lor Și pretutindeni Se va instaura Cea mai tînără dimineață Din cîte ne-au cunoscut Va porni un nou început De pomi cu păsări pe umeri Și-acolo unde trilul Fi-va să le exprime SE va anunța apropierea Cerului de pămînt Și pruncii abea îmbrățișați De lumină Prin Dumnezeul cel Sfînt Vor schimba fața lumii... Mîine îi vom duce de mână pe rînd Pîncă cînd vor avea dreptul La propriul nume. Viitorului copil Mi-apari cu surîsul de înger Dolofan, vioi, catifelat... Dar mă supui interogatoriului Solicitînd judecata lui Pontii Pilat. (Variantă) Copilule, cînd vei apare Și toate îți vor aparține Să-mi dai din mîna ta o floare La greu și-amarul care-mi vine. Îmi dă cu mîna ta o floare Să-mprăștii nourii din mine. Păunița Înserează. La Ineasca Frunze vin și-n amintire Îmi apare ca a Fee Păunița mea, iubirea Nu demult a fost povestea Nori în viață au trecut! Ci-n aceaste nopți de toamnă În copil m-am prefăcut am venit cu ea alături Păru-i mirosea a mere coapte, din a ei grădină și căzînd în melodia amintirilor trecute... Iarăși te aude vîntul Hăt, din inima pădurii Noi slăveam prin sărutare Mărețiile naturii! Pe-amîndoi copilăria ne-nveli atunci în ceață Cu pădurea și povestea de Brîndușa, Lipăgăul Ochii scuturau povestea de pe genele ei triste și ne-am despărțit pe-o viață părăsind o amintire... Și-mi rămîi pentru vecie Ineșteanca mea iubire.... Ochii Mă despart de lumea ta reală Și cobor în lumea farmecului tău sunt atît de cuceritori în viața-mi în lumina sufletului meu! Mă lași trist și optimist spre iarnă Cu-njosirea m-ai înstrăinat De m-aduci la umbrele de stele De-ale razelor decembrii mîngîiat Vor pleca toți anii în istorie Anii ce mi-au fost dați de la Dumnezeu Însă ochii tăi mormîntul meu străjuiv-a Căci după ce-am să mor cu tinea-ș vrea să dorm alături Privirea ta pe alții vor cuceri și încălzi Vor crea planete invidioase Eu voi fi mîndru că te-am cunoscut Și am avut a suferi în viață de la tine... Noaptea dogenea lumina Ochii tăi mă mîngîiau Și în toată-nvălmășeala Tot mai mult te-apropiau... Rămâi... Iubire, nu mă părăsi În toamna care-mi intră-n casă Și anotimpuri mă apasă Mai greu cu fiecare zi. Adîncă lacrimă de dor Și-acea neliniște frumoasă Rămîi, căci noaptea mi se lasă Cumplită în interior. Rămîi iubire, ce îmi ești Amurg și crivăț și durere Dar și alean și mîngîiere Pulbere-a stelelor cerești Rămîi. M-au traversat erori Sunt istovit de mari regrete... Rămîi ca să ni se repete Fiorul primelor ninsori. Trăit acolo, în trecut Tăcerea lui vuiește-n mine Cu depărtările senine Acum, ca și la început. Iertare Dragilor femei Iertare dragilor femeei c-ați fost prea multe-n viața mnea ca săî vă pot pe toate împăca Una din voi a vrut mireasă în viața mea făclie ca să-mi fie Alta doar mamă la copil, văzîndu-mă așa umil Parcă și-au făcut pomană Îndurare dragilor femei Îmi cer acuma de la voi Poater pe-a lesopede de piatră Ce s-a așterne pe mormînt odată Una din voi o să mă plăngă Cu inima nătîngă Și va pronunța într-un tîrziu Da, lighioan-o Te-am știut Că toate visele L-am cunoscut... Prea mare lighioan-a fost Acest suflet făeră rost. Dar am trăit epoca-așa Și de acesta îi mulțumim, fiindcă viața nu e o carte care s-ar repăeta cu oamenii tineri... Iar eu tot cerc a le-mpăca Iertare, dulcelor, femei! (Variantă) Ființe aproape care mi-ați fost și mmi-ați dăruit liniștea pădurilor Vă caut și-acum și v-aștept prin mărturisire și rugă întru iertarea celor nedrepte... Cu fapta, cu gîndul Și cu cuvîntul Și-l implor pe Bunul Dumnezeu Să poruncească îngerilor săi pentru voi întru însoțirea voastră în toate căile parcurse vă apere Supremul de flacără, tunet-detunet de cîte-s ruinate... Iertare, suflete rare, Vă însoțească mereu Lumina mîntuitoare... AFORISME 1.Adeseori omul se lasă măgulit , fiind copilărește dus în eroare de timpul trecător, fără a-i permite să se concentreze la ziua de mîine, să conștientizeze că este vremelnic, ca o stea căzătoare, pe pămînt. 2. Pe lîngă toate sentimentele triste, bătrînețea are o prioritate,neîntîlnită la nici o perioadă a destinului. Ea oferă incontestabila posibilitate de a se pronunța amplu și competent referitor la frumusețea și farmecul tinereței… 3.Un scriitor hărăzit devine în perioada de activitate un plagiator iscusit al timpului său, analizînd și exprimînd gîndurile care, de fapt, aparțin generației din epoca contemporană lui … 4. Din cauza că nu are…Patrie pe care a pierdut-o în hăul istoriei poporul rus manifestă agresivitate, violență, cucerind, subjugînd întruna prin minciună și sabie popoarele vecine, și deaceia, nefiind în stare de-a face ordine în propria casă, își făurește existența…pe gorganul neadevărului . 5.Omul ar fi curios, cointeresat chiar,dacă ar obține convingerea cît mai timpuriu că este așteptat de către cineva, entuziasmat la clipa cînd el v-a coborî pe planeta…Bătrînețe. *** Boris DRUÞ×prozator.Născut la 1955, în satul Inești,Telenești, Județul Orhei.Autor al cărților: “La Ineasca”,1989; “O femeie își caută …pantalonii”,1997; “Catacomba”,1998; “Un jazz pentru mileniul trei”, 1999; “Copiii serenadelor”,2000; “Sarcofagul”, 2000. Prezentul volum este prima carte de poezie. *** Coperta ,ca și la cărțile precedente, este executată după desenele fiicei autorului Veronica Druță, (anul nașterii 1989), care actualmente este eleva Liceului “Spiru Haret” din Chișinău.
|
||||||||
|
|
|
|
|
|
|
|
|||
| |||||||||
|
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | | |||||||
| |||||||||
|
