Crenguța crudă de iasomie
Înadreaz-un surâs în veșnicie
E albă, e suavă, naivă și pură
O nimfă sfioasă pierdută-n natură.


Timidă, se roagă sub cerul albastru
Iar după-nserat rămâne un astru
Strălucind de iubire în al său vis
Simte fiorii de-amor ce-o duc în abis.


- Greșesc oare, Doamne, dacă mă pierd
În noaptea pustie și îl dezmied?
Îl văd doar pe el, nespus îl iubesc.
Dar oare există sau mă amăgesc?


- Frumoasă fiică a cerului senin,
De n-aș fi eu, ai fi un dar divin.
De ce m-aștepți să-mi simți suflarea
Când eu, un demon, îți umbresc cărarea?


- Tu crezi că rațiune mai este în mine
Când trăiesc ca un vis să m-aline?
Frumoasa zeiță, abandonându-se-n noapte
Și-ar da chiar și suflul pentru câteva șoapte.


O rază de aur pe-obraz o atinge
Viața o cheamă și visul se stinge.
Începe a plânge, picături cristaline
Sunt lacrimi de rouă pe petale fine


Cu chipul angelic, cu ochii departe,
Ea speră să lege iluziile sparte.
Să fie acolo, el mereu să revină
Și chipul lui aspru mereu să-l rețină.


Amurgul se lasă și luna răsare,
Înalță o rugă pe-o calmă boare.
- Mai dă-mi încă, Doamne, un vis minunat,
Minciuna frumoasă ce m-a captivat.


Luna eternă, zână luminată
Dezvăluie iar figura-ntunecată.
- Tot tu, firavă ființă celestă?
Ce cauți a-ți păta inima onestă?


- Caut a ști dacă dragă îți sunt
Dintre fecioarele de pe pământ.
Te caut pe tine pentru a ști
Dacă și-un demon poate iubi.


- Vreau a crede că inima-mi bate,
Că voi afla iubirea poate.
Dar ce preț oare vei plăti
Când pentru mine timpul s-ar opri?


- Nu vreau decât cu tine-a rămâne.
Soarele, ziua, nu au ce-mi spune.
Și iarăși o rază clară de-argint
O aduce la viață c-un sărut de alint.


Dar e oarbă la lumea colorată
Și crede-ntr-o iubire-adevarată.
Ar vrea întuneric mereu și mereu,
Ca netulburată să iubească un zeu.


Timpul îi smulge lacrimi cu mii,
Purtând-o agale pe cărări pustii.
A uitat cine e, a uitat să trăiască.
Umblă haotic pe el să-l găsescă.


- Întoarce-te-n lume, înger pierdut!
Dorul de mine pân-acum te-a durut.
Lumile noastre sunt mult prea departe
Și vieție noastre mult prea aparte.


- Dar pot lumea mea s-o părăsesc
Și veșnic cu tine să viețuiesc.
- Înger cu chip de copilă frumoasă,
Întoarce-te-n lume, pe mine mă lasă!


Soarele-ncearcă o ultimă dată
S-o cheme la viață pe copila curata.
În ochii ei triști apare-o sclipire
- Eu nu cred în viață, e doar amagire!


Spada de-oțel, tăioasă și rece,
Fără regret peste piept ea o trece,
Și-adânc o înfige în inima-i pură
Părăsind astă lume c-o privire matură.


Pe-un pat de petale, în neființă,
Un inger căzut, pierdut în dorință,
Rămâne în veci sub raze de lună,
Iasomia cea albă fiindu-i cunună…