E-aproape noapte-afară, iar vântul de pieie
Geme, suflă și urlă, coboară în câmpie.
O candelă aprinsă arde-ntr-un colț al serii,
Iar lumea e cuprinsă de febra disperării.

Sus, cerul e de flăcări cuprins pe la răstoace.
Din el coboară-n Terra, un gând pribeag de pace.
Dar până jos, pe Terra, al minții dor de crimă
Ucide gândul păcii și trupul i-l sfărâmă.

Din lut, în sus se urcă și mișcă iarba-n cale
Cadavre-ncinse-n ramuri, glasul cumplitei jale…
Ies din pământ, se duc, se pierd în depărtare,
Spre nori cuprinși de flăcări; se sting în vaga zare.

Lupii, fiori ai morții, spre vale își coboară
Urlete prinse-n lanțuri, spre lanuri de secară.
Vii, morți, și morți, și vii se-nchină de sub nuc
La Prinț de Întuneric, din scorbură de cuc.

Iar luna, călăuza, spre el îndreaptă focul:
,,-O, tu, Împărate, ucide-aicea totul…”
El urlă și vuiește, și codrii se-nfioară,
Iar stelele, pe cer, coboară mantia-i rară.

Aureolă își pune pe capul lui. Cu hohot
Râde, iar viforu-i răspunde cu glasul lui de clopot.
Se înalță într-o rază și suie între stele;
Cu-al focului destin condamnă sfinte iele.

Icoanele suspină iar ceara li se stinge;
Pe blând copil ce moare, în vechi azil îl plânge.
Chiar crivățul e-n lacrimi și codrii clocotesc;
Morminte, peste corpuri, cu grele plăci plesnesc.

Cocoșii cântă-n curți din ciocul blestemat,
Pe Iuda, vânzătoru’-l vestește judecat.
Dar din coline, globul de foc se naște iar,
Dând viață blestemată unui întreg hotar.

Și-atunci te-ntrebi tu: ,,oare,
Va fi vreodată bine în cald? Dar în răcoare?
Fi-va vreodată cald în noaptea cea de doliu?
Dar rece-n raza crudă a vechiului imperiu?”