Ca să am de unde mă re’ntoarce
am să plec, dar nu înainte
să te sărut cu-acest poem
scris pe chipul tău de alb-astru înnoptat
și-n care-ți spun c-am fost o ființă acvatică
ce-a vrut pământul
ca să te legene în pântec
până vei deveni un copil cu viața de cristal
dăruit să nu respiresimtăiubească ,
ci doar să fie iubit fără s-o știe.
Am vrut să nu (te) afle nimeni
decât că-mi port iubirea
după cineva cu nume-abiașoptit de El în gând,
și cu care-am viețuit fierbinte
în tuburi de sticlă, subțiri
ce se-nălțau pe coama timpului.

Ca să te pot purta iar
deasupra apelor,
voi pleca…