agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ LaraicaElbaSavașiDrina
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2002-06-11 | |
POEZII
pentru întoarcerea Micului Prinț Mamei mele, tatălui meu, soțului meu, fiului meu și ție. Sau copiilor care au fost ei odată. Si stelei mele - TAPIMA (Tuturor Adulților Pentru Iubirea Mai Aproapelui) "A fost odată un Mic Prinț care trăia pe o planetă doar puțin mai mare decat el si care avea nevoie de un prieten..." Câți dintre oamenii mari de azi își mai amintesc că au citit și au trăit și au înțeles povestea Micului Prinț, dăruită de Antoine de Saint-Exupery? Dorința mea, când am scris, a fost să reamintesc povestea și să repun astfel în palma oamenilor mari de astăzi o sămânță care încă poate să rodească. Nu trebuie nici măcar sa o îngrijești, ci doar să crezi că ea poate rodi și în tine și în celălalt. Iți amintești ? "Stelele nu sunt la fel pentru toți oamenii. Pentru unii, cei care călătoresc, stelele sunt călăuze. Pentru alții sunt numai niște luminițe. Savanții văd în ele nenumărate probleme. Insă toate stelele acestea nu au grai. Numai pentru tine stelele vor fi ca pentru nimeni altul... Noaptea, cînd te vei uita la cer, fiindcă eu voi locui pe una dintre stele si fiindcă voi râde, va fi pentru tine ca și cum toate stelele ar râde. Tu singur vei vedea stele care știu să râdă! Si după ce va trece durerea (întotdeauna durerea trece) vei fi fericit că m-ai cunoscut. Tu vei fi mereu prietenul meu. Iți va fi dor să râdem împreuna. Si, cîteodată vei deschide fereastra așa, de drag... Iar prietenii tăi se vor mira să te vadă râzând când privești cerul. Atunci le vei spune: Da, stelele întotdeauna mă fac să râd! Si ei te vor crede nebun. Va însemna că am facut o glumă grozavă... Va fi ca și cum ți-as fi dăruit în loc de stele o mulțime de clopoței care știu să râdă..." La mulțimea de clopoței care știu să râdă, daruiți de Micul Prinț, am dorit să mai adaug unul, pe cel al fiecăruia dintre voi. Să nu uităm să privim cerul și să râdem! "Scrieți-mi de îndată că s-a întors..." Dragă Antoine, Iți scriu acum, Așa cum m-ai rugat Ca să-ți spun că s-a întors. Nu în același loc, Nu sub aceeași stea poate, Dar Micul Prinț s-a întors Pe Pământ, în alt fel de pustiu Călătorește la noi, în Est, cu Don Quijote. Il recunoști ușor. Nu s-a schimbat: Părul de aur, la gât un fular, Intreabă și nu răspunde când e întrebat Si râde, râsul acela, îți amintești? "Ca o fântână în pustiu", Un râs alungând pustiul cu-o fântână. Se pare că a sosit la noi Acum cinci ani și ceva, Dar n-am avut răgaz să-ți scriu (Ce sunt cinci ani față de cât ai așteptat?) Ar fi prea greu să-ți spun acum Din toate ce s-a întâmplat, atâta doar: A fost pe străzi, cu ceilalți copii, Cu o floare în mâini, curajos cum îl știi, Sfidând puștile ucigașe din spate Uitând că nici pe planeta noastră mare "Drept înainte nu poți merge prea departe". Azi și floarea lui crește pe asfalt, Lângă Troița de la Universitate. La început puțini au înțeles. Au trecut câteva luni Până când ne-am întâlnit din nou Pe străzi, privind stelele și râzînd. Acum, tot mai mulți dintre noi Deschidem ferestre în noapte Si râdem... Sunt sigură că râd cu noi Si Micul Prinț și Don Quijote. "Vă rog... Desenează-mi o oaie!" Aici e pajiștea, Aici pârâul, Florile și soarele și grâul. Aici cârtița și-a făcut mușuroi. Dincolo, la fel, oamenii, prietenii, noi Construim temeinic singurătatea. Nu sub pamânt ci la vedere Ne dezorânduim cetatea: Intâi zidul de cuvinte - Dezmățate, șuierătoare, răstite; Apoi timpanele îngroșate De zgomotul prea mare; Privirea - opacă, ațintită în noi, Mirosul - amorțit de duhoare, Pielea - de pergament prăfos, Gustul - sălciu, de sânge, de os, Singurul pe care îl mai simțim... Aici e pajiștea, Aici pârâul, Florile și soarele și grâul. Aici noi am întinat pamântu'. Te rog, dărâmă cetatea, Oaia pe care-o caut eu E rătăcită înăuntru. "Măria Ta... peste cine domnești ?" Stii, semințele de baobab Pot locui chiar în tine. Si bețivanul care bea Ca să uite cât e de bețiv Poate trăi pe vârful limbii tale, Intr-una din papile. Omul de afaceri, care In loc să privească stelele Stă si le adună pe hârtie, Poate fi ascuns în degetul tău Arătător, acela care scrie. Dacă ai puțin noroc, lampagiul Si consemnul lui demodat Pot face uneori lumină în tine. Pe vanitos îl vei găsi Undeva, în lobul occipital, Niciodată redus la tăcere, Iar pe geograf îl simți precis Cînd munții se clatină Si esti cuprins de neîncredere. Floarea pentru care ești gata să ucizi, Fie și numai omizi, Gândul-șarpe, care te poate elibera Făcându-te să pleci departe, Vulpița-prieten, mângâind Lanul de grâu sub cerul de vară, Toate le poți regăsi Râzând spre stele Si privind în tine, într-o seară. Simți? Ești atât de mulți, Ești atât de mulți ! Mai poți să te-ndoiești ? Vezi, Măria Ta ... peste cine domnești! "Ce înseamnă a admira ?" Abia trecuse. Au rămas urmele In praful uliței, Unduind inegal. Sub lumina lunii Lângă mesteacănul alb Ultima licornă Iși privea visătoare Strălucirea copitelor. Ultima licornă, Cu spinarea cabrată Si coama de val. Cornul lunii, Cornul licornei, Ingemănate vertical... Dimineața, La marginea uliței, Cu spinarea costelivă, Fără lună, fără corn, Un biet cal. "Nu poți culege stelele" Nici munți nici stele nici cuvinte nu moștenim. Doar dragostea de ele este darul de la parinți. Noi, fiii, fiilor s-o dăruim ne este harul. Seva pământului prin rod trece în noi, din ram în flori din flori în fructe și semințe. Doar semănând cu dragoste pământul semințele sădite nasc semințe. Si lustruind buza rotundă a fântânii chip după chip se suprapune-n adâncimi. Nu munți, nu stele, nu cuvinte, doar dragostea o dăruim. "S-a schimbat consemnul ?" Toate sunt în noi si noi suntem în toate Si Dumnezeu ne dăruiește cu iubire. De ce ne-am ghemui la pamânt Să ne ascundem în durere? Pasageri ai Universului, Prin gesturi, gânduri și cuvinte Străbatem spațiu și timp In nesfârșita căutare A celor drepte, celor bune, celor sfinte. Iar planetele din jur și din noi Sunt picături de aur și noroi Condensate pe un grăunte de divinitate. La fel:omul și steaua și-un zeu Si Antoine și Micul Prinț și Don Quijote Suntem în miezul tuturor lucrurilor, Cu toții scriem în aceeași carte. Toate sunt în noi și noi suntem în toate. "Ce înseamnă efemer ?" Si trebuie să știi Că-ți sunt doar o oază, Pădure - deslușită în gând Prea curând. Si trebuie să știu Că-mi ești doar o oază, Val - revărsat în pustiu Prea târziu. Si trebuie să știm Că ne suntem doar oază Punte - legănând pustiul din gând Intre prea târziu și prea curând, Acum. "Ce înseamnă a îmblânzi ?" Mă gândesc la dușman și la mama... Ce taină îi leagă de pot exista In aceeași clipă în mine ? Ea îmi mângâie părul și fruntea Iar el îmi pârjolește obrazul. Pe aceeași față, în același gând Mama și dușmanul meu sînt alături, Deși se ignoră, locuiesc amândoi Sub umărul meu stâng. Din dragostea mamei Se naște puterea Să îmi înfrunt dușmanul mereu. Din agresivitatea dușmanului Se naște puterea Să înaintez pe drumul meu, Așa cum își dorește mama. Vântul, în lanul de grâu, Imi mângâie părul și fruntea Ușor, așa cum face mama. Vântul, în lanul de grâu, Imi pârjoleste obrazul Ca palma dușmanului meu. Mă înnoptează-mpreună Mama blândă și dușmanul temut In aceeași așteptare Ca în același așternut Si mie mi se pare la fel - Nu mai știu unde termină ea Si unde începe el: Mama îmi mângâie obrazul Dușmanul îmi arde părul și fruntea, Mama nu îmi face-atâta bine, Dușmanul nu îmi face-atâta rău, Pe cât fiecare din ei ar putea. Cuibărită în noapte Silabisesc odată cu vântul (în mine mângâie și arde cuvântul) Vorbesc cu dușmanul meu Ca și cum aș vorbi cu mama: A iubi, a înțelege, a fi iertat, a ierta... Legănată între dorința de a-mi aminti Si înțeleapta nevoie de-a uita, Pășesc fără grabă către o nouă zi: A iubi, a înțelege, a fi iertat, a ierta- A îm-blân-zi. "Cu inima trebuie să cauți !" Apa călătorește de când lumea, Adunând toate lacrimile plânse vreodată Si toți norii care au plouat peste ea. Acolo, în adâncuri, alchimii rebele Amestecă spațiul cu timpul Si ochii strămoșilor noștri cu stelele. Miraculoasă, apa pe toate le poartă, Topite într-un tainic fluid, Călătorind prin vinele pamântului Uscat, însetat și avid. Dacă te simți singur și ostenit Dorește-ți să găsești o fântâna. Oprește-te lângă ea, Lasă întâi o cană plină Să-ți curgă în mână, Apoi apa, în palma căuș, Du-o la gură : E bună, o, apa aceasta Ce-ai știut s-o dorești Cât este de bună! Același soare, aceeași sete, aceeași lună S-au oglindit și-n apa mea din fântână. Din aceeași apă am băut, călătorule, Fără să ne oprim la aceeași fântână Apa botezului nostru a fost Mângâiată de aceeași mână. Pretutindeni fluidul tainic Poate naște fântâni Cu câte-un scripete-argintiu: Trebuie doar setea din noi Să o simțim în pustiu Si cu inima să facem să cânte fântâna. (1995) |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate