După eterne căutări de câteva minute,
Sufocându-mă în ceața de gânduri
Luminată doar de obscuritatea liniștii
Mi-am dat seama că am găsit definiția vieții:
Viața in sine e un paradox, un paradox al ei însăși.
Certitudinea mea însă s-a spulberat
În marea de incertitudine a ploilor de gânduri.
Nu poate să fie totul numai atât...
Nu poate fi totul așa de puțin, totul e mult mai mult…
Dacă definiția nedefinitului e nedefinitul,
Oare definiția vieții e viața însăși... sau e totul?
Dacă totul s-ar transforma in nimic... nimicul ce ar fi?
Fulgere de amintiri ardeau copacii din mine…
Lăsând scrumul regretelor și a durerii in urmă.
Găsesc un răspuns pierdut în propria-mi rătăcire,
Dăca totul e nimic... atunci nimicul e... scrum.
Scrumul vieții... care înca arde mistuit în răceala lui,
Arde până când voi lua foc din nou,.
Arde până când îmi vor stinge flăcările și sufletul…
În acel moment ceața va face loc curcubeului,
Un curcubeu format dintr-o infinitate de culori
Care doar par finite în minciuna adevărului lor.
Neclaritatea va deveni clară în neclaritatea ei...
Soarele îmi va întuneca lumina interioară...
Voi privi sfârșitul acestui început cu un zâmbet trist,
Prevestitor al morții unor vremuri de mult moarte.
Începe o nouă lume, care e de fapt aceeași, însă diferită.
Știu ce urmează și îmi urmez destinul neștiutoare:
Mă voi stinge arzând încet, grăbindu-mi moartea...
Mă voi stinge arzând... și o voi face râzând.