Când tu-ți întinzi năvodul printre stele,
Pândind reciful nopții, și din gură
Îți cad de-a valma perle ce abjură
Teluricul vesmânt al umbrei mele,

Eu ar, rapace, de prin bătătură,
Sub pajiștea de soare, car de rele,
Și dezbrăcat, apoi, până la piele,.
Îngraș cu el semințele de ură.

De-atâta timp uniți, de legi bizare,
Stând talpă-n talpă, am simțit arsura
Pământului, mărindu-și anvergura,

Și am rămas doi Poli la depărtare
De-o zi lumină, măsurând tortura
De foamete și frig, cu nepăsare.