Din când în când carnea se dezumanizează, fumându-ți axele, încadrându-te
megaloman
între plus și minus infinit,
dându-ți pe urechea dreaptă un sărut comun, un sărut ce coboară în fiecare zi cu un rid mai jos,
un sărut comun, ca felul în care încui de două ori ușa când ies și apoi încerc yala.
Din când în când, carnea îți leagănă mâinile, ți le hrănește, ți le adoarme, nu le lasă să privească mai mult de două ore la televizor.
Mâinile-copile, ating dar încă nu.
Mâinile-copile, sorb priviri și pierd inele, întorc inele, uită
inele
înăuntrul cărnii, măcelarul despărțea mușchii și-i așeza în galantare, să vină să o privească, dorind-o
pensionarii
mâinile-copile le prefer vii, mă-ntorc la ele, m-agăț de ele, iubesc prin ele de două-trei ori pe an, când visez pe podea cu ochii deschiși, pironiți în ecranul telefonului și împiedicându-mă în fața mașinilor în fiecare zi la aceeași oră.
Din când în când, e altul locul în care carnea își afumă viitorul, frigiderele supermarketurilor, subsolurile inundate ale blocurilor, cele mai ciudate locuri în care mi-aș dori să te privesc.
Mâinile-copile, își fac de lucru pe șuvițele ei, striațiile ei
dându-ți pe urechea stângă un sărut special, un sărut ce-ți netezește ridurile în fiecare zi,
un sărut special, ca felul în care îmi tastez parola, mai mult ca perfectă, sub ochii tăi ce vor
să știe carnea
din când în când.