apuc o ancoră ce se rotește
în alegorice simboluri
și parcă mă atrage-n goluri
un univers ce-n mine crește

mă prind cu-n ochi de colțul lunii
pipăi cu dreapta neîntreruptul
și circular mă trage-n suptul
în care-și mistuie genunii

ca să măsor distanța dintre cercuri
mi-ar trebui secretul nemuririi…
tot am să scot din nefirescul firii
eterna goan-a lui vineri după miercuri

ah, neînțeleasă geometrie
a unui neînceput barbar
îmi lași iar sufletul hoinar
într-o prelungă agonie!

renunț la ancoră și mă agăț de-un nor
mii de ape îndată mă inundă
acum sunt pregătit să fac într-o secundă
saltul din afară spre interior