eu și automatul acesta de cafea suntem la fel
dă-mi o iluzie și voi fi
pentru o viață
a ta.

bineînțeles că e o glumă.ce credeai?!
mai ai monede pentru o cafea?

de ce protestezi când mi se prelinge sufletul?
ai o alergie la suflet? sau la lacrimi?

mai bine m-ai face să râd.
sufletul e o noțiune așa ambiguă , ascunsă,
accesibilă numai ingerilor.

știi, ingerii nu mai stau pe umărul meu.
ei n-au voie sa mintă.
doamne, ce crudă-mi pare inocența lor

acum te gândești că am ochi frumosi
îți place cum alunecă soarele in verdele lor.

dincolo de ei am orbite comune, câteva vise…aceleași
clișee, clișeee, clișeeeeee…

da, poate n-ar trebui să strig
poate adevarul se spune in soaptă
altfel ni se face teribil de frică.

îmi place sa beau cafea din pahare de plastic
pe fuga, la coltul străzii
parcă sunt un intrus in viata altcuiva
fară să aflu, aici, acel ceva care-mi lipsește.

poate nici nu-mi lipsește nimic
poate e doar o infirmitate, a mea,
și lucrurile sunt de fapt întregi

uite, ploile sunt întregi.
dar nu le iubesc (iubesc marea) și nu-mi sunt așa necesare
ca aerul, de exemplu.
doar că, numai ploile mă fac să mă simt și eu un întreg.

nu mă înțelegi? nu-i nimic. nici eu nu mă înțeleg.
pe tine te înțelegi, nu-i așa?
lasă, nu trebuie să răspunzi acum.

plec.voi lua acest anotimp
în serios.
promit sa admir moartea frunzelor
în șoaptă.

mulțumesc pentru cafea!