cineva mi-a spus să-mi odihnesc neuronii

ajung să se iubească precum mormonii

să trăiască în triburi

să vâneze prin circumvoluţiuni

cele şapte minuni ale săptămânii

lăsaţi-mi să circule ideile fixe

să dorm cu ochii deschişi

să visez cum dărâm crucifixe

şi din noroi cum se înalţă proscrişi

heruvimii ucişi

cu un ochi îl privesc pe Dumnezeu

cu celălalt mă regăsesc în oglindă ateu

mintea mi se dezlipeşte de creier şi curge

prin spaţiul incomensurabil cutreier

abadon-abandonul

lăsaţi-mă să fiu pe creştetul morţii melon

în această răscolire de gânduri negre alendelon

să-mi stea pe scoarţa cenuşie un cameleon la pândă

să vâneze redundante idei să le jupoaie de cele şapte piei

să le arunce şi să putrezească-ntre scânduri umbra plăpândă

descătuşează-mi stăpâne fiara ce mă ţine cu inima-n pungă

simţire mucegăită de atâta somn cataleptic

lăsaţi-mi sângele septic

în gheena avidă de păcat să se scurgă

cineva mi-a spus să-mi îmblânzesc demonii

să fac o gradină zoologică de creaturi fără logică

şi să-ţi arunc o privire angelică

de cercopitec

tată, eu ştiu că în tine sufletul

este o piesă dintr-un puzzle mefistofelic

te lupţi cu disperare ca neantul să nu te absoarbă

şi furia rece devine furie oarbă

şi furia oarbă clocoteşte în corpul machiavelic

şi nu înţelegi cum ceilalţi din tine

te mănâncă de viu

fără să-ţi pese

şi fără să doară

aştepţi calm, corpul să-ţi moară

să devii stenic