La adăpostul secundelor
mai trece câte-un poem neobservat
când salteaua are arcurile rupte dar
ceasul merge strună.

Scobește cu limba între dinții cerului poetul după un vers ca un buchet de buruieni spălat de prunele fermentând un gând;
Măcar un ciob de stea când îți deschizi gura și pute a tăcere
dar toate trec în același timp

Singura soluție poetului e să-și caște gura mare,
să se creadă a fi timpul și
să-și bage fața într-o oglinda ( o alternativă poetica pentru teoria relativității).

Numai că ....

Mâine dimineață, când te trezești cu fața în oglinda temporalo-spațială și constați ori că timpul a stat într-un loc ori că a trecut o veșnicie de când tot scrii fără rost.