Un glas misterios venind din neant
mă propulsa în viață, exorbitant,
iar eu prin tumultul de forțe necunoscute,
învercam să răzbesc spre absolut, în frunte.

Dar oricât acceleram pedala vieții,
chiar de mă-nconjurau norii tinereții,
nimeream spontan pe un alunecuș
ce-mi năruia toate visele de la urcuș.

De multe ori… până când m-am deșteptat,
sesizam că trenul vieții era demult plecat.
Ulterior, scotocind după fericire, neâncetat,
am descoperit că în mine încă nu am căutat.

Mă afund temeinic în sinele de nepătruns
aflând că în viață am multe… multe de ajuns
și… aduc la suprafață o gingașă floare
ce parfumu-și răspândește fără încetare,

iar mireasma ei provine dintr-un izvor
ce țâșnește fin, perpetuu, cu mult spor.
Și de atunci, nu mai caut neâncetat,
nici nu mai sunt de iubire, atât de însetat.

Căci din palme o răcoare fină mă alină,
dar și din creștet ca o divină lumină,
iar vidul spre absolut mă ia în primire,
punând pe mine o mirifică stăpânire.

Astfel o tainică incomensurabilă comoară
Descoperit-am, interior în mine, bunăoară.
Acum pe scena vieții imi joc ferice rolul,
Prin microcosmosul din mine, având totul.