urcând la cer pe o funie de lumină


- un fapt divers în românia tuturor toxicomaniilor


niciuna din poveștile despre fericire
nu menționează faptul, extrem de precis,
că numai mergând către moarte
cu pași simpli și moi
cu aripile deschise larg
cu privirea strălucitoare
cu respirația adâncă și vesel ritmată,
cu obrajii roșii de vânt și de frig,
cu bucuria de a regăsi o soră pierdută
în tabăra pentru refugiați de la țărmul mării,
se poate întâmpla să te rătăcești dincolo de banerul cu reclame
și să iei trenul în direcția opusă,
către un apus care nu mai vine


cu cleștele pentru spaghetti îl apuci de nas
pe cel de la masa vecină și îl strângi tare,
până ce îi țâșnește sângele în farfuria cu paste:
uite, ce sos!
- te-am văzut în dimineața asta, vecine,
cum dădeai o bucată de carne otrăvită
unei cățele ce-și lăsase cei opt pui sub fereastra de la BancPost
și alergase dând din coadă să-ți lingă mâna de om milos,
după care mestecând uimită halca roșie începu să se înșurubeze
în jurul lumii devenită dintr-o dată prea cețoasă
începu apoi să alerge în cerc și să urle un cântec de cățea
îndrăgostită și înșelată
un cântec ca o funie ce se întinde până la malul celălalt și crapă
un cântec de femeie cu trup de lup
de femeie cu opt copii și opt dumnezei roșii dolofani
ce o așteptau sub fereastra de la BancPost
sub privirile tale pline de ură fericită molipsitoare
ce se răspândește și la ceilalți trecători brusc înveseliți
până când îi ajunse din urmă urletul spumos și alb al cățelei mamă
gâlgâit ca un lapte-duh sfânt ce împroașcă cerul
lins din palma ta ademenitoare și plină de otravă.

știai că în România profundă câinii sunt uciși sub ochii trecătorilor
și că spasmele lor umplu străzile cu sânge și bale
iar trecătorii, puțini și grăbiți, aleargă încrezători să moară la rândul lor
de mâna altor legiuitori fanatici
care le întind vicleni câte o mână plină de boabe și vorbe otrăvite
precum unui popor de oligofreni ce se vând pentru o felie de cozonac.
știai că ochii înnebuniți ai unei cățele nu te mai impresionează
pentru că ei seamănă neașteptat de mult cu ochii nevestei tale
în timp ce te urci pe ea în fiecare seară și o uzi bine


strada se golește de oameni ca un canal de dejecții brusc desfundat.
o cățea mare albă a alergat să-și dea sfârșitul
pe iarba încă verde dintre Catedrala Catolică și Muzeul de Științe Naturale.
a urlat mult și s-a zvârcolit zeci de minute
în timp ce țâșneau din ea spume albe, roșii,
lacrimi grele, plumburii,
cântece tragice și spectre de cromozomi.
opt pui mai caută și acum sfârcurile unei femei roșcate
și calde ca o lună.

trăiesc numai mergând către apus cu pași simpli și moi
cu privirea întoarsă înspre inimă ca un bot
ce linge carnea și cuvintele otrăvite.
toată lumea îl numește om
pe cel fără de Tine,
Doamne!
reclame țipătoare îl slăvesc și îl cresc
ca pe un ochi ce înghite distanța critică dintre îngeri
și urletul unei cățele ce urcă la cer pe o funie de lumină



6 noiembrie, 2006
(fapt divers într-o dimineață obișnuită într-o țară prea deprinsă cu adorația crimelor)



Angela FURTUNÃ



Scriitoare, publicistă
Membră a Uniunii Scriitorilor din România


[email protected]


***
Blog Angela Furtuna