Stăteam îngândurat
în parcul alăturat,
foșneau frunzele toate
pe la al băncii spate.

Pe vârful castanilor
prin noianul anilor
albastrul cer suspendat
mă privea îngândurat.

Din albastru-i cristalin
când e limpede, senin,
din nuața ei cea pură
scăpase o picătură.

Ea în ochii mei ajunse
unde se și ascunse,
dar pentru darul făcut
cerul îmi foarte mult.

Precum sincer mă privește
tot la fel și el dorește
în ochi mereu ca să privesc
dacă cu cineva vorbesc.

Așadar de cănd mă știu
sincer trebuie să fiu,
dacă cu un om vorbesc,
cu inima ca să gândesc.

Oamenii, ei gândesc, gândesc,
Aproape că înnebunesc,
Uitând că orice suflare
e a Divinului lucrare.

Din noi, picătura sacră
se aprinde ca o faclă,
natura o prelucrează
la cei cu mintea trează.

-Ceru-le când ești senin
mai absoarbe acel venin
care e în unii oameni
când cu șerpii îi asameni!

Dar cerul de sus îmi zice:
- “ Ce crezi tu măi amice,
dacă răul nu ar exista,
binele...cu cine l-ai asemăna? “