și tristețile sunt frumoase aduceri aminte

de ce trăiești cu regretul altei vieți

în care toate zilele să fie senine?

te-ai plictisi de-atâta necuprindere

închide cerul în inima ta albastră!

dacă mi s-ar îndeplini o singură dorință

aș vrea să mai plâng o dată în acele dimineți

oglindindu-mă-n timpul ce a trecut și n-o să vină

să simt pe inimă săruturi arse în peceți

pe trup atingeri raze-de-speranță și lumină

umbre izgonite de primul pas

al unui sărman proscris

într-o noapte tăcută în care fierbinți îmi sunt dorințele

și lacrimile reci

de ce timpul respectă regulile impuse de secunde?

de ce se sfarmă scoicile în fire de nisip?

de ce clepsidrele sunt goale și deșerturile pline?

de ce degetele îmi sunt rare?

de ce zboară gândurile

ca niște păsări călătoare, dincolo

de hotarele imaginației?

te iubesc, buzele mi se lipesc de fereastră

ești undeva într-o lume de sticlă

acolo unde visurile devin realitate

și tot ce ne-nconjoară redefinește eternul paradis

îmi cresc aripi de molie în jurul candelabrelor

m-aș da de trei ori peste cap, să mă prefac în stafie

alintat la pieptul tău, sorbind apă vie

să locuim amândoi sub același cearșaf

făcând dragoste o veșnicie

și tristețile sunt frumoase aduceri aminte

în momentul în care trecutul are parfum de cuvinte

file răsfoite cu privirea în ceață, între patru pereți

imobilizat într-un cărucior cu patru anotimpuri

aceeași copilărie în care mai sper

că cineva de acolo de sus o să aibă grijă de mine

și tot merg mai departe și mă topesc

în ultima cursă contracronometru

sperând că la finiș există

un tunel nepământesc

către tine

și fericirile sunt urâte aduceri aminte

când urmele sunt peste tot

pierdute-n surdină