Când vraja căldurilor de la început de toamnă
ia stăpânire pe ciute în mirificele păduri ce îndeamnă
la ancestrala lege a procreerii în sfânta natură,
cerbii din coastă se agită în conjunctură.

Cerboaica agale pășește presărând miresme milenare
care in această perioadă cerbului constituie o floare,
pe multicolorul covor de frunze foșnind tainic
pe cărarea de munte spre creștetul trainic.

Iată, apare cerbul majestuos din tufișul trufaș,
care boncăne prelung și gros în stil amoros.
- “ Pentru farmecul acestor zile mă îngraș! ”
Zice cerbul scrutând zarea și cerboaica din dos.

Apare și rivalul, unul puternic, tinerel, curajos,
dar fără experiență destulă, dar foarte vânjos.
Se încinge lupta sub a instinctului îndrumare,
se luptă, se luptă, aplicând tehnici speciale.

Având timp, cerboaica liniștită paște domol,
Așteptând biruitorul din duelul sonor.
Între timp un cerb lăturaș la pândă stând,
împerechează femela, prioritate având.

Cerboaica mirată, ce să facă dacă trebuie să stea,
a așteptat destul duelul și știe exact ce vrea.
Tinerelul grăbit își termină treba și dispare,
satisfăcută femela se scutură de plăcere și sare.

Cei doi se luptă cu înverșunare în continuare,
se rănesc, coarnele trosnesc, nu e de mirare,
vântul și el cântă pe strunele frunzișului veșted,
soarele în amurg merge la culcare cu un zâmbet.

Poienița este martora eternă a unei scene a vieții
fiecare jucându-și rolul uneori în meandrele ceții.
Se termină lupta învinsul rușinos în tufiș dispare,
vine și momentul pentru tradiționala cuplare.

Cerboaica, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat
acceptă dulce iarăși cerbul, până s-a îndestulat.
Trece timpul iute, voalul nopții iarăși se așterne,
apare și recea lună, frunzișul razele îi cerne.

Peste zarea miraculoasă liniștea se lasă,
rar, câte un boncănit timpanele apasă,
vuiește pădurea, vibrând de plăcerea zilei,
adie prietenos, călduț, vântul pe la orele cinei

Mama natură își deapănă cursul în voioșie,
trăind atâtea specii, în dulce armonie,
iar de omul grijuliu o gospodărește bine,
apar roadele, totul spre perfecțiune ține.

Intervenim în viața pădurii, dar divinul știe
că viață ne-a dat, chiar și naturii, din iubire.
Din iubire ne-a făcut și iubire ne cere.
Oare este atât de greu, în aceste clipe efemere?