indiferente, pleoapele mele te vor lăsa să le-atingi,
dar... spre alte ceruri decât ochii tăi,
spre alți dumnezei decât buzele tale
vor implora îndurarea...

tu, idol prăfuit de umbra timpului,
îți vei aminti uitat undeva măreția
călcată-n picioare acum de cei asupriți...
și vei simți nevoia să plângi...

ochi din stană de piatră... să prindă mucegai,
să regrete un vis de tiran...
pentru o clipă totul pare aievea
și răzbunarea e dulce...

copilăresc și crud pare jocul, neînțeles, fără sens...
mă privește umbra ta dintr-o umbră
și tremură două lacrimi în colț...
înghețat... zâmbetul tău să mă-ncălzească...

ieri..., astăzi..., mâine... toate-au sfârșit să existe
și-a mai rămas doar... acum.
disperați după timp, colți însetați
sfâșie ce-a mai rămas... din noi...

indiferente... vor încerca să apară în privirea ta
privirile mele... dar nu și stropii de rouă...
din zorii tăi..., prea-ndepărtați
pentru apusul meu...