Mergeam pe sub castani cu pas grăbit,
Sub șfichiuiri de frunze prinse-n vânt,
Când o rafală a descoperit,
Un rânjet de bordură ca mormânt.

M-am aplecat scrutând cu-ngrijorare,
Sordidul adăpost pentru vecie
Ce moartea-i oferise pe cărare,
Eternului simbol de voioșie.

Prea trist priveghi de toamnă muribundă,
Stropit de ea cu-o lacrimă frivolă,
Sălașul fără viață se inundă,
Vărsându-și conținutul în rigolă.

Doar șuierări mai aminteau cri-cri-ul,
Răsfăț sonor din duse luni de vară,
Iar frunze ude-nlocuiau sicriul,
Măiastrului răpus lângă vioară.