agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2006-11-16 | |
Liniștea se așterne
pe întinderi eterne, molizii se apleacă vântul rece să treacă. Dar zăpada rămâme pe crengile stăpâne din zona vizitată, de grei fulgi săturată. O potecă șerpuind printre brazi, ea unduind coboară încetișor sub povara pașilor. Ca din povești aduse, în ambient expuse tablourile toate, aici sunt agățate. Un observator trainic, acum apare falnic la dreapta în luminiș când am trecut de desiș. Ușurel urcăm pe scări cu înghețatele nări. Păstrând liniștea ușor ajungem la foișor. Dar cheia o căutăm, să deschidem, să intrăm. Un pat mic, un scăunel, ne așezăm ușurel. Prin fereastra cea mică priveliștea unică ne incântă privirea jucăușii fulgi de nea. O troacă în luminiș unde roată e desiș, cu concentrate plină vrea ca ursul să vină. Pe bara transversală un hoit cu multă fală atârnă mărinimos, dar ținând capul în jos. Seara se lasă încet pe al brazilor creștet. Se aud pași care vin, de urs mare, din senin. Vine până la troacă, aici parcă se joacă. Se uită și mănâncă dar… foarte atent încă. Dar nici nu s-a săturat, în desiș a și plecat. Un alt urs mai măricel vine, vine ușurel. Pe spinare aduse, concentratele puse, cu poftă consummate scad încetișor toate. Simte vântul adiind, prinde un miros venind, pare cuprins de frică și iute se ridică. Și acesta dispare. Vine un urs mai mare. De mâncat s-a apucat, încet s-a întunecat. Și așa timpul trece, se face unsprezece. Cel mai mare apare la troacă, la măncare. Natura vrea să spună totul sub clar de lună, că știe ceea ce face de-i lăsată în pace. Curge iarăși liniștea, dispare priveliștea, se întunecă totul, părăsesc urșii locul. Pe fereastră noi privim dar nimica nu zărim. Pe cărare ne aflăm pentru că și noi plecăm. Crengile se îndoaie, ușor se înconvoaie când pe lângă brazi pășim drumul ca să-l nimerim. Orice tufă o privim căutând ca să zărim poteca dispărută, de zăpadă umplută. Și ca o ușurare când dăm de drumul mare, voioși pașii-i întețim către casă, să dormim. Natura m-a fermecat dar să vă spun am uitat, nu știu de ce uit mereu: am fost cu bunicul meu.
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate