Înger pentru pomii de oțel

O frunză coboară și îmi dezvelește
Marea de îngeri,
Mai rămân câteva minute la sol
Să-mi desfac brațele de lut
Și mai pe urmă îmi voi șterge
Singur urma… ușor, domol
De prunc, ce nu a fost și n-a știut
De viul ce nu vorbește…

Împreunând cele zece degete
Serafimul îmi cântă doliu,
Când iubita uitată lângă foaia de pe noptieră
Îmi zdrobește ușor numele,
Ca și cum aș fi un fel de cuc
Ce nu-mi mai cânt ceasul despre mers
Căzut în asfințit demult…
Într-un strigăt de aripi șterse.

Doar, doar pătura de lut cu frunze
Mă primește-n cucul ei de cer,
Făcându-mă un înger
Pentru pomii de oțel.