Bolnav de viață, zace tăcut;
Funebre zilele-i curg
parcă dintr-un urcior de lut.

„mucegai”și haina lui
l-au botezat:
Un om – statuie de asfalt
Murdar și infinit,
Un gând bolnav
Ce-a înghițit ziua de ieri.

A plâns când pietrele au ucis
Sub talpa lor
Parfumul omului „nimic”;
Iarăși a plâns
Când buzunarul cu firimituri s-a rupt;
Pierdu-se glasul ce-l îmbrățișa
Furișându-se în lumea lui.

Știa să cânte vocea lui
Plângând,
Cu brațul dezgolit
Întins spre noi, zâmbea…
Era tăcut , indiferent
Și neînțeles de mulți.
Câte priviri s-au aplecat,
Nici un răspuns…
Acum e vremea lui!