agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2006-11-27 | |
Universul a tușit o dată
ca să iasă Adam, de două ori pentru Eva, că se înțepenise cu picioarele printre meteoriți și nu mai vroia să iasă, și după încă vreo câteva icnete uite că se umpluse deja Pământul de mormoloci, care mai de care mai mândru și mai împopoțonat cu gânduri de bine; la mine deja avea pneumonie severă de gradul I, așa că am ieșit nu din două, ci din câteva tusete împrăștiate printre copaci și până să mă adun, săraca, de printre crengi, hop și tu cu basmele tale despre cineva numit dumnezeu și te-am crezut, încă neadunată, încă strângând unghii și degete, te-am crezut și am pornit după tine pentru că te iubeam un pic și pentru că și tu mă iubeai, în aceeași măsură, și-apoi într-o zi s-a făcut atâta liniște, într-o zi universul n-a mai tușit. Ne priveam stingheri, tu cu cartea în mână, eu cu-ale mele, întrebându-ne dacă ne vom mai naște vreodată într-un alt univers, înțelegând în sfârșit de ce pentru mormoloci nu există eternitate, și parcă temându-ne să ne recunoaștem, unul în altul, și de-atunci n-am mai deschis nici un ochi, deși adunasem o traistă întreagă, nici n-am mai spus, nimănui, cum m-am născut împrăștiată printre copaci. Deja se făcuse a doua zi, copiii n-ar mai fi putut să înțeleagă, tu însuți te prefăceai ocupat, eu întindeam pe pâine miere din fagure, căutând o poveste fără final care să vă țină aproape, apoi am deschis geamul și parcă l-am auzit iar tușind, cât pe ce să zâmbesc și să zic „să-ți fie de bine”, tu ai râs, copiii desenau pe mama și tata cu brațe subțiri și capete dezlânate, eu am râs, așa m-am născut eu, de fiecare dată, și tu te vei fi născut în vreun fel, numai de ți-ai aduce aminte, și dacă nu-ți aduci, nu-i nimic, găsim noi o poveste și pentru tine, nu aici, nu acum, poate într-o altă dimineață, înainte să alergi la servici, înainte să-ți leg cravata cum se cuvine, înainte să te sărut și să-ți spun că parcă tot mai iubesc mormolocul ăsta din tine, nu-i așa? Parcă tot mai iubesc pentru că universul e doar o părere, dar tu ești al meu și vei fi până la capătul drumului, acolo unde vom sta în genunchi și ne vom spune ultima șoaptă ultimul gând înainte de a rămâne fără cuvinte, și dacă te întrebi ce-i cu toate acestea, n-am răspuns, n-am sfârșit, doar o poezie de dragoste murmurată, adesea în doi, alteori prăbușită în mine, eu – tusea grea, împrăștiata dintr-o pneumonie de gradul I din genunile universului.
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate