Casa noastră era la No. 134,
la capăt de hudiță,
și după noi se începea
din nou cu No. 1,
da` era Vascaniul, alt sat.
Pe atunci nu erau numere cu Bis,
parcă văd și acuma
plăcuțele albastre scrise cu alb
prinse în cuie, la streșini,
pe tăietura grinzii,
să se vadă din drum,
că așa era ordin de la Sfat
(pe gardurile numai din durubețe
și porțile mai mult închipuite,
din nuiele ori rogoz,
n-aveai cum să bați vreun cui
să înțepenești tăblița
cu numărul casei,
că nu ținea).

Mergeam să urăm –
și eu, și Mitică, frate-miu,
și Anișoara, soră-mea,
și verișorii noștri de la vale,
Ion, Lică, Rodica și Maria,
și Ticu lui Toarbă,
și Romică al lui Mandric,
ce mai, cu cârdul,
da` câți nu se mai agățau din mers
- și primeam, după fiecare urătură,
cam la toată casa,
câte un colac,
făcut de gospodină,
cu mâna ei, la cuptor,
ori măcar la rolă, copt,
de era mai calică,
sau câte un covrig, de stat,
cumpărat de pe la Târg
și cu o lună mai devreme,
special pentru urători.
Mai rar, primeam
și câte un ban, lucios și rece;
îi deslușesc și acum
tractorul ambalat în brazdă,
gravat pe el,
și cununa cu spice, de pe margini.

Seara, înghețați,
(de Ajun,
întotdeauna era iarnă adevărată,
cu omăt și ger,
poate odată să fi fost
moină și glod,
că și-a pierdut țâncul lui Hupț
ciubotele, și-așa cu tălpile desprinse,
în ghiol la Agachi,
ia, mă, drace, și te încalță,
i-am strigat,
da` n-a făcut pneumonie)
nu număram niciodată
134 de colaci/ covrigi
înșirați pe curmei.
Oricum, erau mulți,
că pe la jumătatea satului
mai lăsam pe la cineva,
care era în mintea nostră,
câte vreo sfoară plină,
să ne fie mai ușor la mers.

Cum adică de ce nu ne ieșeau
134 de colaci, cu 134 de găuri,
dacă erau 134 de case în sat,
iar noi nu ocoleam nici una?
Păi de la Maria Babei
nu ne căpătam decât c-o nucă seacă;
la fel, de la Ilie Enea,
care ținea sărbătorile pe vechi.
Pe urmă, la Chirivici, bătrânul,
pe care îl găseam
făcut bine în fiecare an
(trăiește și azi,
n-are nimic cu ficatul,
sau altceva,
ca să zici c-a fost mare bețiv)
ne dădea numa câte un leu
și-un deget de vin roșu, în pahar,
așa, să ne mai încălzim olecuță,
că lui n-avea cine să-i coacă,
tocmai îi murise femeia,
c-o avut plămânii amândoi atacați.
Iar de la alții
nu ne căpătam cu nimicuța:
aveau poarta legată cu sârmă, la vedere,
și câte o turbă de câine
slobodă prin ogradă
de-o luam hăind la fugă.
Ei, da` ăștia erau puțini:
Toader Loluță, Mitică al lui Iancu
și, parcă, Tache Florea, dulgherul.
Era să uit, erau și case părăsite;
la Neculai Bodoga,
că muriseră amândoi de bătrânețe,
și la Costache Savu,
care a plecat împușcat din sat,
tocmai la Maxut (prea ajunse de râs)
după ce muierea îi fugi,
mai prin toamnă,
cu tractoristul de la Gostat
care tocmai îi arase
lotul dinspre Bahluieț.

Două săptămâni, după sărbători,
zornăiam mărunțișul
adunat cu uratul,
dar și cu semănatul,
cu doba, cu buhaiul,
cu cerbul
și cu ce-om mai fi fost noi acolo ...