Azi m-am uitat în oglindă; în oglinda
aceea mare, lac pietrificat, muțenie
ori duh încremenit, de sub icoana
veche și tristă a Maicii Domnului.
Sunt ani și veacuri parcă sunt,
de când n-am privit în luciul
acestei aduceri de rău.
De undeva, din adânc,
din partea cealaltă a lumii,
din valuri de fum și de negură parcă,
venea către mine Însinguratul;
pășea rar, clătinat, cu privirea deșartă
de lumină, asemenea unei candeli sparte.
Venea de departe, din adâncul cel mai adânc,
obosit, desfigurat și timid,
ca un sfânt dintr-o icoană căzută,
ori ca o făptură bizară, dintr-un vis,
care ține cu tot dinadinsul,
să-ți semene, să-ți imite gesturile,
răsuflarea și vorba, așa ca și când,
se-ntâmplă dedublarea prin lume.
Era palid și tras, ca bolnav de ftizie,
mâinile grele-i cădeau lângă trup,
fără să-l ajute la mers; se vedea cât de colo,
că făcea un efort neomenesc să pășească:
vroia parcă să meargă ușor aplecat.
Era gata să-l opresc; îmi-era teamă
Că vine direct peste mine, când,
el, întinse-o mână înainte,
fluturând nesigur, un ștergar de cânepă albă,
ce avea cusut pe margini curcubeul.
Iată zestrea și plata pentru vămi,
zise el, cu gravitate și ușoară uimire.
Ia-l și să-l așterni peste ape,
peste prăpastii și peste-ntuneric,
în calea ta să-l așterni și vei
străbate drumuri nearătate muritorilor,
ci, ție doar, desfiguratule, ție-ți vor
deschide îngerii vămile
și sfinții cămările-ți vor deschide,
să rămâi peste noapte, peste noaptea aceea
bătută cu taine,
când tu îți vei unge buzele cu mirt
și, apoi, te vei odihni Ostenitule!
Cine ești? Cine ești? I-am strigat:
el, neclintit și parcă mai trist,
mai livid și mai dezgustător,
continua să-mi imite statura; uneori,
vorbea fără gesturi, uneori,
fără vorbe (?): striga și
vorbea cu vocea și inima mea!
Cine ești? Cine ești? I-am strigat,
el, din nou, mai sluțit și mai vag,
cum ar fi o pictură spălată,
m-arăta cu degetul moale, de vată,
și-mi spunea că din dânsul mă trag,
Azi, m-am uitat în oglinda cea mare;
nu era nimeni să vadă, cât de departe
cădeau privirile mele aproape secate!