Și pasărea și șarpele-au plecat
și s-au retras în sinea lor copacii,
retrasă-i apa din fântână azi
și iarba însăși s-a retras sub glod.
E goală omenirea de sărmani,
livezile de pomi sunt văduvite,
și peste tot, ce-a fost cândva stindard,
splendoarea-a fost și cântec al naturii
și peste uscata urmă de izvoare,
eu sunt azi singurul stăpân.
Unde-ați plecat? Încotro?
Unde v-ați ascuns muritorilor?
Ce înger sobru și neînduplecat,
mândru și neiertător, aspru, intransigent,
ca nisipul pustiului Gobi,
v-a chemat la oaste, la cină,
ori la parastasul umanității!?
Cine-i mai mare peste îngeri,
arhanghelul? Serafimii?
Și cine le dă lor putere asupra
dreptului nostru la viață și moarte?
Cine-a decis, că eu, de unul singur,
să moștenesc pământul acesta sărac,
mai sărac decât Iov înțeleptul,
chiar dacă l-am iubit atât de mult;
mai mult decât Hanibal Catagina lui,
mai mult decât marinarii depărtările?
O, desigur, acolo sus, sus de tot,
unde gândul lovindu-se de eternitate se frânge
ca o săgeată de scutul strămoșilor mei,
încă mai stă Înstrăinatul,
stă singur și plânge,
că n-a putut să mă urce la El,
și m-a lăsat stăpân peste ce-a rămas
după ce trimișii Lui, îngerii, neîndurătorii,
au lovit cu semnul muțeniei,
om și dobitoc, piatră și inimă caldă,
pentru faptul că s-au lăsat ispitiți de
zei străini de rânduieli pe care El
a zidit gândul ridicării Ierusalimului,
a durat omul cel nou, Ioan Botezătorul,
în care să se vadă din când în când,
spre a nu mai fi singur.
Unde-i îngerul morții?
Unde-i cerșetorul de suflete stinse,
să i-l predau și pe-al meu,
o dată cu toată ruina fostului amfiteatru,
în care zei îmbătați cu ambră
jucau scena cu Adam și Eva?
E dreptul vostru ceresc și rândul vostru este,
s-o luați de la capăt;
e-n puterea voastră, nelimitată,
să mă izbăviți de această împărație,
și siguri pe voi ca și altădată,
să-mi aduceți sorocul. V-aștept!