Orfeu, Orfeu - striga Euridice,
tot bâjbâind prin beznele de jos -,
azi te implor, mai mult ca niciodată,
să vii și să mă scoți de sub pământ,
de sub povara asta grea a beznei
prin care stăpânește Thanatos.
Mi-aduc aminte Lira ta pe ceruri,
și cântecele tale-mi amintesc.
Adoarme Cerberul, iubite și pe Hades
îl adoarme cu Lira ta ce-adoarme Dumnezei,
și scapă-mă din lumi nepământene,
ca în lumina zilei să mă urci.
Orfeu, Orfeu, ia dragostea cu tine
și pune-o toată în Lira ta de aur,
să cânte lumii de tristețea mea,
de Stixul care taie și desparte
o lume vie și nemurioare
de veșnucu-ntuneric muritor,
de lacrima și marea mea durere
de-a nu te ști, de-a nu te mai vedea.
Orfeu, Orfeu, iubita ta se stinge
ca un refren din melodia ta,
ca un acord pe care niciodată
nu l-ai cântat și nici nu-l vei cânta.
Aici e noapte fără încetare,
și-i o tristețe fără de sfârșit;
te rog, Orfeu, mi-ascultă disperarea
și, de nu vii, trimite-mi doar un cânt.