Iată sunt ani, mulți ani de când
îți scriu mai multe scrisori pe zi,
pe care de teama de a nu-mi ironiza stilul,
nu ți le-am trimis.
Þi-am scris uneori în seri de vecernii,
în preajma Paștilor,
pe timpul Postului Mare,
în prag de primăvară, când
crapă mugurii sub ochiul luminii,
și uneori în miez de vară ți-am scris,
când de înalt se lovea ciocârlia,
căzând muribundă în poala
unei zile calde, zvelte și înalte,
ce dădea cu șoldurile în tării.
Þi-am mai scris,
negreșit,
pe timp de toamnă
săracă și udă,
cu vânt și puțină lumină,
doar atât cât să nu ne prăbușim
în negura amiezilor,
care târau după ele o noapte dură,
fără stele și fără luceferi,
ci așa...
...cum ar fi o stepă barbară
scăldată de cântece triste
și secetă.
Și ți-am mai scris,
mai ales, iarna, când,
potopit de viscole și
ninsori neîntrerupte,
tu rămâneai singurul meu adăpost.
Iată ciclul vremii
m-aduse din nou către toamnă,
când ziua-i sfioasă, bătută de seară,
și când prin lumina firavă
apele Atlanticului par
o și mai gravă imensitate,
o și mai mare însingurare,
prăbușite peste leșul plăjii
lui Far Rockaway.
Sub cer de Octombrie târziu,
încerc peste nesfârșita distanță
dintre noi, peste țipătul tragic al pescărușilor,
țipăt ce amplifică
devastatoarea singurătate de pe
țărmul al cărui singur locuitor
sunt eu – să-ți mai scriu o
scrisoare, ție, sclavă zeificată
în cetatea Thaliei și, cu sfială
și teamă, să te-ntreb: „Tu, Pasăre
a...Frumuseții, oare ce inimă încălzești
acum, când frig de fiorduri stăpânește
peste inima mea din ce în ce mai săracă?”
Știu că nu-mi vei răspunde;
nici n-ai avea cum:eu
locuiesc pe una din băncile
promenadei pustii, aici la
țărmul Atlanticului care
vuiește sinistru peste funestul
Far Rockaway.