Scrisoarea a XI-a

Mergeți într-o pădure, priviți un stejar,
Mergeți și peste-un an, vedeți cât de-ncet crește!?
Nu vă dați seama că-n timpul ce-i altfel măsurat,
El, rapid, ca un jet de lemn, poate țâșnește –
Dar noi nu ne-am născut să-nfulecăm distanțe,
Dar ce tot spun - poate nu ne-am născut deloc sau rar,
Decât dintr-un capac w.c. fecundat de niște clanțe
Ale ușilor intrării de serviciu a Sistemului Solar.

Avem centuri pe talii, nădragii să nu cadă
Cum laurii pe creieri, să nu cadă nici ei,
Din vaca galaxiei s-a scurs lapte, ce alb ne e scheletul,
Pe el s-a depus carne cum iarna pe străzi se depune polei.
O mamă stă cu fundul pe un jgheab de sicrie
Și naște în continuu, copiii ei curgând pe acel jgheab
Așa cum ploaia curge prin ciotorne
Și cum firul meu de păr e de grosimea unui baobab.

Lumea toată, planeta rezistă cât un cireș pe care îl plantezi
Într-o găleată cu moloz adus să fermenteze rouă,
Caron, pân’ să ne treacă, busolei lui îi cresc perciuni,
Prinde reumatism la acele-amândouă.
Înghesuiți, băieți, înghesuiți stau atomii-n noi
Cum craniile morților într-o popicărie subpământeană,
Popicele ce le doboară cei de dedesubt
Sunt umbrele noastre de deasupra, întinse ca rufele la uscat
Ca între polii unei baterii, între plusul și minusul de pe-o rană.

Aparatele electrocasnice ar putea funcționa
Cu rănile noastre așezate una lângă alta ca două baterii,

Noi n-avem pori în piele, ci-ncuietori de valize
Duse prin toate gările și haltele acestei galaxii.

Și viermii ne sunt tineri, ca dinți ei au șenile,
Tineri cum sunt dinții de lapte ce-i avem,
Mormântul, ca o carie-n măsea,
Ne trage cu puterea unui tampon de tren,
Va veni o vreme în care ne va fi mormântul
A patra foaie la trifoi, și știu,
Va muri atât de multă lume, -ncât
Se vor cota la bursă cuiele de sicriu.

Și de pe-altă planetă vor cumpăra acțiuni,
Compot de cosciuge va face cineva,
Cum bucătăresele fac din caise, dar sâmburul rămâne undeva,
Așa și din fructele ce suntem, rămân oase,
Fosile, plute în sudoarea unui câine hăituit,
Ca Huckleberry Finn mergând pe-acele plute,
Ne-ntoarcem după ce sigur vom fi murit.

Ne doare palma mâinii ca ușa de la pod,
Ochiul nostru ieșind din orbite împinge trenurile la deal,
Dar mumiile ce ard pe post de cărbune în locomotivele lor,
Ard atât de adânc încât ne trag de picioare,
Iar rotula codiței mărului scârțâie
Și din reflex lovește să dea pagina la calendare.

Ochii noștri sunt belciugele de care e tras peisajul,
O pivniță urâtă închisă cu chei
Ale căror zimți sunt electrocardiograma vieții noastre
Stăm acolo, dar din când în când
Ne punem la uscat șosetele pe astre
Și din ele atârnă stalactite cu puls,

Bătăturile fugii noastre de cățelul care dă din
Cruce, nu din coadă, și când latră degajă miros de brad,
Ne trezesc dimineața transpirați, grei ca un sac
Și cașul de la gură ne face conuri. Și cearcănii au geamanduri
- sub moartea noastră - să știe până unde cad.

Și-nfășurați în cearcăni, ca roata-n anvelope,
Ne învârtim pe cuarțuri de polei
Și, spre-a putea merge, pe poleiul ăla aruncăm nisipul
În care și-au uitat capetele struții, și ei.
Stă străbunicul în spatele bunicului, ce stă-n spatele tatălui,
Ce stă-n spatele fiului, stau goi, în șir indian, având fiecare lipită
O coală de indigo pe spinare,
Și toți par proaspeți și individuali,
Dar fiecare e de fapt copia lui fiecare.

Eu, dacă-mi tai mustața într-o dimineață,
Cuiva îi crește mustața mai brusc –
Eu am impresia că tai o rădăcină a stejarului
Sau cine știe a cărui copac rar,
Dar, văzându-mi carnea-n măcelăria lumii,
Îmi deschid cont de tristețe la o bancă din parc, în numerar.

Cum se face că mereu vârsta noastră
E numărul de telefon de la salvare,
Am greșit, nu-s încuietori de valize porii,
Ci noi suntem formați din grămezi de căști de soldați
La scară redusă, care ne-ngrămădesc și ne țin de atomi,
Dar inelele plăcii noastre de pe mormânt
Sunt inele interioare ale vârstei de pomi.

Dacă mormântul meu va rămâne neuscat după ploaie,

Îl voi usca cu foenul, precum un păr ușor,
Și de nu i-o plăcea cum îi piaptăn lumânările,
Vă jur pe ce vreți că-l duc la coafor,
Flăcările lumânărilor să stea pe bigudiuri,
Ca să ardă rotund, circular, adică flacăra ce iese din mine,
Tot spre mine să vină, cum circuitul punctelor în zar,

Sau precum circuitul apei în natură,
Da, se cerne beznă printr-o sită ce are găuri burice
Și se scurge în noi, dar până la ursită
Putem ajunge doar bătând un cui,
Cu talpa ajunsă cer, albastră de învinețită.

Tăcerile, fiind prea adânci, devin automat versete,
Împlânt hârlețul într-un cocoș cântând,
Îngenunchez până sub nivelul mării arzând.
Cât nisip e pe plaje e cât nisip au scrâșnit
Rotulele mele îngenunchiind.

Umbra care cade de pe lucruri are botniță să nu ne-nhațe,
Pământul e un ochi de iepure hăituit și-s oamenii-n el
Bastonașe ce tac. Nu mai vreau ziuă, lumină, pedale,
De nu va veni noaptea, nu-i nimic,
O vom improviza din boabe de mac.

Centura de asteroizi a tăcerii te lovește
Cu noroaiele mironosițe zi de zi
Și măduva-ți descrește așa cum scade apa
La inundațiile mari ce vor veni.

Acolo unde mamele cioplesc cruci
Cu jetul rindelit de lapte ce le iese din sânul
Lăsat înspre sud. Acolo coroanele se fac boante

Mai tare. Și părul crește lăutar, după ce-aud.

E dărâmată-n sine convalescența sitei
De-a cerne ghilimelele așa,
Astfel încât vreun gât ele să taie,
Sângele să-l vândă ca să se poată bea.
Oh, da, sicriele sunt bateriile din cauza cărora
Se-nvârte Pământul, altfel de ce le așezăm cu
Capul spre vest, să respecte polii acestui aparat,
De îngrășământul din oala de noapte, nebunilor
Le înverzește piciorul de pat,

Desculț și el de-atât umblat prin lume,
Hăituit ca un gând rău, pandoric conturat,
În cașul de la gura lumii se mai aude încă turma
Și laptele se înăcrește cu bașii indigoului damnat.

Jet de lapte, filă de indigo,
Chiar în calendar între două zile îndigo se pune,
Tăcerile își iau mănuși de box,
Lătratul își pune șireturi la câine…

Așa suntem noi, animale murdare,
Ni se injectează devreme gena uitării
Cu seringi fireși ca iarba, viermuim prea muritor
Încât chiar și după moarte, chiar după ce-am putrezit
Sunt născut încă o dată să mor și să arhimor.

Toate se duc călătoare prin regnuri
Încât ziarelor le curge din titluri rășină,
Prelung, inundând orașul ce dospește a betoane,
Între fiecare două celule ale noastre se pune vată
De parcă ne-ar transporta cineva undeva

Și în proteinele laptelui mamei aș fi văzut
Pentru prima dată gări când îi puneam
Planetei guler, să am de ce o scutura.
………………………………………..
De-atâta disperare a-nnebunit coliva
Și ca o nebună își smulge păr din cap
Și se tăvălește prin ceruri de mortar,
S-a cercetat, se pare, noi n-am ieșit din mame
Ci din noroioase ghete de gropar

Ce-au tălpi fecundate de drumuri,
Și astăzi e toamnă totală, negii cresc doar pe sloi,
S-au desfrunzit și cozile de spermatozoizi, precum copacii
Din toamna aflată genetic în noi.

Precum cu fața la cearșaf mă-ntorc la piatra seacă,
Pe mine trece ceasul ca melcul pe ea,
Credința ne-ar curge doar de-am avea un Dumnezeu
Cu un capac w.c. ca nimb deasupra sa.

Dar din uitarea noastră cresc mușchii și lichenii,
Nu se știe!- cum am apărut
Nu se știe!- cine ne-a născut,
O cenușă a stat braț de braț c-o cenușă
Și ne-am intuit din ce ea mai fumega,
E-atâta noapte-n noi, încât ne mai rămâne
Speranța luminii dinților de șoareci
Ce ne vor mânca.

P.S.
Așa cum în acest poem n-am spus nimic,
Așa și viața trece peste noi uitând esențialul.