Este o viață de când tot încerc
să ies din mlaștina întunericului,
din care, doar bufnița și-a făcut un rost.
Înaltul pe care-l privesc cu nedumerire,
bătut în cețuri dese, este tot mai mult
o părere și tot mai mult îmi aduce
în memorie că lumina nu-i semn de
emancipare pentru unul ca mine,
născut la miezul unei nopți fără stele,
și ursit de o babă oarbă care,
mi-a citit în palmă cu degetele ei
lungi, subțiri și încă frumoase,
că nu voi fi printre cei, pe care
steaua norocului îi va ocroti cu lumină
și că doar în adâncul lumii de jos
mi se va îngădui să-mi citesc povestea
vieții, la lumina fosforescentă a ochilor
unei cucuvele, care-mi doarme pe
umărul stâng.
Oare de ce? De unde vine blestemul să
nu se mai lumineze de ziuă prin preajma mea?
Trimite Tu Magule Craiul cel Nou,
să-aprindă candela zilei,
că iată-s gata să mor
și nu știu ce-i aceea lumină!