Dacă în inima mea ar intra măcar un sentiment al lui Hristos,
între ea și soare nu ar mai rămâne prea mari diferențe,
dintr-un anumit punct de vedere ar fi chiar identici.


ar străluci râurile repezi pe sub cuvintele pe care vi le adresez,
florile s-ar deschide înaintea unei singure priviri,
iar femeile și-ar mângâia pântecul, simțind cum de acolo
are cineva ceva de vorbit, să ne ducă mai departe povestea
și timpul care ni s-a repartizat. iarba, apa, florile
și toate zâmbetele fetelor sunt numai locuri unde trebuie împlinită bătrânețea, cea care absoarbe în sine culorile toate,
făcându-le una cu pământul...


Tu, Doamne, ai lăsat bătrânețea să iasă din noi înspre lume
ca nu cumva să ne mândrim că nu o mai vedem și, astfel,
ea n-ar mai exista...
dar cum se face însă că exact atunci ne pari mai aproape?
pentru Tine e atât de ușor!
așa ar zice ăștia care nu prea știu cum stă treaba.


eu, fără Dumnezeu, nu pot face nici măcar un pas,
nu mai am pe ce mă sprijini,
chiar dacă îmi vine uneori să mă cred independent.
sper să îmi folosesc bătrânețea
pentru a-mi camufla cel puțin împotrivirile de acum.


deși calc peste El câteodată, știu că e mereu sub pasul meu,
mai mult decît este pământul pe care tot timpul îl văd,
care mă încântă, mă hrănește și mă primește în el, la sfârșit.
abia atunci voi ști întru totul pe ce mi-am sprijinit pasul
în toată viața asta, în care v-am avut în vedere...


fugim de minuni și de unele taine doar de teamă că nu există
suficientă realitate în noi.