Altă dată am întâlnit-o prin oraș, chiar în fața țiganilor cu flori Mi-a spus că nu va mai picta niciodată, că a vorbit cu niște prieteni de-ai ei, și că toate încercările mele de a o face să se răzgândească sunt inutile A vrut să îmi mulțumească pentru cele mai frumoase spice pe care le-a primit vreo dată de la cineva (erau de la mine) În inima mea știam că minte O speriasem de moarte, iar acum vorbea cu mine de parcă băusem vreo zece cafele împreună

Simt încet cum toate speranțele mele sunt ferestre ce nu vor vedea niciodată vreun răsărit sau vreun apus

Aș vrea să mă transform în albină
să fac miere de floarea soarelui numai pentru ea
aș vrea să am mai multe degete opozabile
ca să o ajut în arta ei ascunsă

Toată copilăria, mi-am dorit să devin șevalet când voi crește mare, apoi mi-am dorit să fiu calculator, cuțit, pistol, urs Acum știu că am să ajung aparat de fotografiat Aș putea avea cea mai bună memorie din lume Nimic nu se poate întrece ce pelicula:
nici pictorul
nici ucigașul
nici animalul
nici măcelaru’

În gândul meu totul mirosea perfect
ceasurile se învârteau în sens orar
oamenii mâncau cu picioarele sub masă
casele scoteau fum numai pe-acolo
la fel și trenurile
deasupra orașului norii erau albi ca-ntotdeauna

Imitației mele de perfecțiune, totuși îi lipsea ceva: îi lipseau lanurile, lanurile atât de necesare împlinirii păcatului originar (al picturii) Zugrăveam pereții cu saliva mea colorată, dar nimeni nu-i observa lipsa (Celei Care Iubește Natura)

Ca un șarpe de încredere s-a insinuat în paradisul meu de cuvinte, și nici măcar nu mi-am dat seama la timp.