Cântam la chitară un anume cântec mort de acum 3zeci&2 de ani, atunci când alt fotograf l-a învățat în grabă (ca și mine) ca să impresioneze pe Cine-Știe-Cine Pictorița crescuse acum cât mine de înaltă Știu doar că nu îi stătea bine cu tocuri (nu mai purtase niciodată și nu făcea decât să se împiedice la fiecare pas pe care îl făcea pe asfaltul înmuiat)

Undeva lângă teleobiectiv, pe o bancă de travertin, mișunau furnicile roșii ca pe un cadavru (cineva le scormonise cu un baston lucios, de bambus) Ajunsesem aproape de debarcader și de-acum așteptam să întrebe

Un cactus cu flori roșii era tot ce-i adusesem
Îl privea cu un fel de teamă: „Știu
are țepi
dar nu seamănă nici pe departe cu ce-mi doream eu”

Îi promisesem că vom mânca pește
Îi promisesem că voi merge la ea în atelier și îi voi da voie să mă zugrăvească în toate culorile din lume.