De-ar zice þiganca
Sã se transforme piatra-n scrum
Mare blestem din gura ei ar scoate,
De la duritatea ºi stabilitatea stâncii
S –ar vântura ca pulberea prin noapte.

Aº vrea sã spun ca viaþa mea nu-i aºa:
Cã eu sunt piatra, iar ziua de mâine pulberea,
Si cã mai exista o micã speranþã,
Dar ea moare-n inima mea, nu mai are multã viaþã.

ªtiu cã prin multe am trecut
Poate un pas mai departe
Dar fiecare dintre ele
Mi –au înfipt câte-o sãgeatã-n spate.

Exact aºa mã simt acum,
Pãrãsitã si uitatã,
De iubire, de credinþã si de soartã,
Toþi îmi spun sã merg înainte,
Însã eu nu mai pot...
Nu mai pot lupta nici în secunda asta
Nici cu ce va fi, nici cu ce a fost!

Mã simt pur ºi simplu înlãnþuitã,
Într –o camerã obscurã
Unde nu mai îmi gãsesc lumina
Unde mã simt singurã.

La ce sã am nãdejde pentru mâine?
Am fost neînfricatã,
Puteai sã juri cã pot sã dobor
O armatã toatã!

ªi ce s-a întâmplat?
Zidurile cetãþii au cãzut,
ªi nici mãcar lupta n-a început...
Sufletul meu e spulberat
Din piatra durã ºi de neclintit
In câteva clipe, totul s-a nãruit.

Nu mai pot, sunt la pãmânt,
Cine îmi aude glasul suspinând?
Nu mai pot acum sa mã gândesc la fericire,
Parcã ar fi blasfemie...
Închid ochii si îmi amintesc
Ca trebuie totuºi sã supravieþuiesc
Iatã-mã acum cum sunt
Precum puful de la plopi în vânt
Aºtept o uºoarã adiere sã mã poarte
Într –un loc unde sã caut a mea dreptate.

Dimineaþa când mã trezesc
Aud frunzele copacilor foºnind
Vãd agitaþia ºi viaþa lor
Simt sufletul meu din ce în ce mai gol.....