Vânătoare de-aproape



Primește, Doamne, prea întreaga-mi scârbă,

În loc de rugăciune și de slavă,

Þi-o spune mincinoasa Ta epavă,

Care în lăcomie, se scufundă –



Și-și este sieși vânător, și pradă –

Și-n fiecare zi, aduce-acasă,

Și pune-n fața alor lui, pe masă,

Titanicul păcatelor, să-l roadă –



Biet șoarece care demult miroase

În strălucirea cursei, ștreangul clipei,

Demult aș pune stavilă risipei,

De n-aș avea otrava ei, în oase –



Toți spun: vânează! Inima din mine,

Și ea, repetă: luptă! Numai eu,

Ti-aș spune sincer: Doamne, nu e bine!

E-o nebunie să vânezi mereu!



Atunci, stomacul urlă. Pielea, rage.

Și haita mi se strânge împrejur.

Și eu, în ciuda voii mele, jur

Și-mi pun deșertăciunea să se roage





Să mai vânez, din oameni, un contur…