Un print din Apus, indragind o zeita
Prin campuri de iarba senin se ducea
Pe-un cal infugat, invelit strans in crita
Pe pajisti, in urma-i, doar pajul trecea.
-Iti poarta faptura mai iute, ostene
Se-ntorcea printul pe calul sau pag
Arsura ma prinde pe ochi si pe gene
Si nu pot s-astept, vreau sa vad ce mi-e drag !
Stapane, raspundea linistit servitorul
Asteapta mai bine-daca ochii-ti sunt dragi,
Asculta in taina ce-ti spune izvorul,
Asteapta-n padurea de brad si de fagi.
Dar printul gonea neinvins inainte,
Ca roua din ierburi sclipeau ochii ei
Prin geana amurgului, drumul cuminte
Sub cerul de noapte stropit cu scantei.
-E-acolo, departe, cum o vad ca prin vis !
Nu e vis, si nu pot sa sa astept !
Ma ridica prin somn din strafund de abis,
Numele ei ma cuprinde destept!
-Stapane, e un vis fermecat ca o ploaie,
Zicea pajul, privind intelept.
Dar el se-ntorcea cu privirea-n vapaie :
Nu e vis, si nu pot sa astept !
Nisip spulberat framanta in copite
La tarmuri furtuna-nverzita si grea
Printul vedea lacrimi topite
Prin valul din care zeita-l chema.
-Stapane, e-un vis, nici un tarm inainte
Graia pajul, razand simplu si drept.
Dar el se-ntorcea cu aspre cuvinte :
Nu e vis, si nu pot sa astept !
Tropotul calului cobora catre ape,
Fierul tragea tot mai jos in afund,
Zeita chema tot mai des, mai aproape
Catre verdea genune de ape, rotund.
-Stapane, asteapta, in fata e luna !
Numai luna te cheama, e-un vis !
Doar o mare rotire de ape, cununa
Te atrage adanc in abis !
Dar printul raspundea luminos dintre ape
Catre pajul ramas cu fruntea in piept
Sus, pe tarmul departe si-aproape:
Nu e vis, si nu pot s-astept!