Vezi!, tu ma critici, si-mi spui ca aberez,
imi renegi iubirea si chiar ma urgisesti,
ma urasti atit de tare, incat chiar ma simt in stare,
sa-ti scriu versuri de iubire, ce pornesc din a mea simtire,
fara gandul ca vreodata vei ajunge-a suferi,
ca sa simti dulcea durere, ce pe mine m-a lovit,
suferiri, dureri cumplite, pe toate le-am incercat,
chiar si sufletul din mine, pentru tine a crapat.!

Ma scufund in intuneric, ca sa caut o lumina,
si te pomenesc acolo, vazand otravirea mea,
simt ca-mi plesneste totul, simt ca-mi moare inima,
si tu? te gandesti femeie, ce inseamna a iubi,
vreme multa, asteptare, rugaminti si numai vii!.

Vad ca plingi! sau mi se pare ah, era iluzia,
nu puteai sa biruiesti, ale egoistei tale firi,
trebuie sa fi mai presus, chiar a talei constiinta,
sa devii mai mult de-atat, sa devii o trecatoare,
unde biruie doar visul, unei dragoste-anterioare,
unde suferinta mea, este o poarta fara cheie
unde sufletul e rana, fara sa se mai incheie,
amagirea si trufia au nascut in tine fiara,
care mi-a distrus frumosul, si a stins si pilpiiala.!

Acum, dupa tot ce-a fost odata,
si prin toate, ce-am trecut,
nu-ti cer mult, chiar mai nimic,
ultima mea rugaminte, este simpla si fierbinte,
cand moartea cu-a sa cruzime, vrea sa sfasie din mine,
uitate pe geamul vietii, unde urma mi-a ramas,
si ma sterge de acolo, lasa-ma ca sa renasc !