Domnului profesor Virgil Ciotlos cu dragoste din Deutschland catre eternitatea lui.

"Hallo! Wie geht es Ihnen?
Gut! Es freut mich!
Und Sie!
Danke! Es geht! "

Uite-asa ne salutam de cate ori ne intalneam...Uneori de trei ori pe zi...El cu bicleta aia a lui "Ucraina" eu slab, cret si cu ochii fluturand...Zambea cu tinuta aia a lui impecabila de DASCAL! Tot timpul la costum, cravata si cu fata osoasa ca un general neamt...Ma bucuram ori de cate ori il intalneam desi il vedeam cum i se scofalcesc pantofii pe zi ce trece...Nu, nu imbatranea niciodata! Parca uneori se misca ceva, ceva mai greu...Avea un ceas Junkers(dom‘ profesor mi-am luat unul automatik pentru dumneavoastra, plansul lui imanent si secundic inca!) pe care mi-l arata si pe care-l tragea cand imi canta cantecul ala cu degetele si ochii si buzele sau cand imi recita Lorelei...Simteam aerul ala de pe stanci si nu asa cum acum l-am regasit in acelasi loc, la aceeasi varsta...Fusese in lagar la rusi si-mi povestea despre un activist de vecin, recitator si sef mare la cultura, care-si rupsese epoletii sa nu cumva sa fie trecut la ofiteri...Radea de toate cate le indurase si avea un carnetel in care nota tot timpul ceva...“Sti cum a invatat arabul germana? Nu stiu! Pai a trecut desertul ala mare zicand tot timpul : a, ä, ö, ü...a, ä, ö, ü...a, ä, ö, ü“...N-avea mama bani tot timpul da el ma invata asa pentru o farfurie de cartofi prajiti cu ceva „vegeta“ si cu un ochi bun...Wunderbar! Zicea si-i saruta mamei mana asa galant ca la Paris, de se simtea si mama frumoasa...Atunci mi-a spus ca r-ul ala nazal nu e nemtesc sa nu ma scap cu el in limba lui Goethe...Lasa-i pe francezi sa se frantuzeasca...zicea. Si apoi facea un rebus scurt si ma intreba: „Dezlegi? Dezleg.“...M-a dus la concursuri de rebus si mi-a facut o metagrama o data...Imi citea poeziile si o data, pierdusem nu’s ce tren, m-a dus la el acasa. Atunci am inteles ce nota de zor in carnetelul acela al lui...Erau numele cartilor pe care el le citise, scrise marunt si imbracate toate in piele...Toate aveau fise scrise marunt marunt. Umpleau peretii unei camere de pe Siretului 22 aproape de gara...El cauta prin toate bibliotecile carti. El ma invata pe mine germana nu pentru banii aia ci pentru cartiile din biblioteca mamei si pentru cartofii ei pai. Omul acela m-a iubit cu adevarat si este Dascalul inimii mele...“Nu te intrista – imi spunea - nu stie sofranul ce-i mocanul...si viceversa. Tu citeste si scrie inainte!“...La prima mea cununie, cand eram langa ochioasa mea de domnisoara Pogani, in viteza si-n claxoane, si-n benzi de hartie creponata falfaind bucuria – chiar ce bucurie? si a cui? – l-am vazut trecand catre deal...Pedala tot mai greu si pantofii-i n-am apucat sa-i mai zaresc...Nici el nu vazuse categoric ceva...Poate ca auzise claxoanele...Era poate preocupat cu imensitatea aia de deal ce se marea in fiecare zi...Stiu ca respira greu...“Hallo, Herr Professor! Wie geht es Ihnen!“...n-am rostit si n-a raspuns insa in gand mi se umpluse inima de lacrimi...“Dantuieste Isaia...“...
La o vreme mi-a spus mama. A murit Herr Professor! Nu avea cum sa moara, i-am spus, l-am vazut cu bicicleta urcand dealul cetatii...M-am salutat cu el asa ca si cum am fi spus: Salamalecum! Numai ca in nemteste! El, ca un general si eu ca un uimit de general ce eram...Nu putea sa moara...
Azi cand merg acasa ma mai uit uneori asa catre capatul blocului sa-l vad vine...