De când limbile ceasornicului se tot fugăresc în jurul cadranului,
Se urmăresc, se ating în treacăt, se despart.
De când lumea s-a hotărât să se învârtă în sensul acelor de ceasornic,
Sau invers, care când cum…
De când totul se împarte în mai multe și mai multele se împart în mult mai multe
De când gravitația celor mult mai multe ține și mai multele la un loc
Desenând iluzoriile mai multe care fac întregul plin, așa cum îl vedem noi cu plinul ochilor noștri.
De când mă gândesc la tine mi se învârt prin cap toate astea,
Și mă simt ca și cum aș ajunge acasă,
Și casa s-ar descompune în multe și multele în și mai multe și și mai multele în mult mai multe și totul s-ar învârti în jurul meu ca și mult mai multe case.
Ce cumplită zăpăceală.
Ce cumplită dezamăgire.
Ce amărăciune să-ți vezi universul redus la multitudinea componentelor sale,
Care gravitează în jurul unui punct.
Poate în jurul mijlocului cadranului ceasului de la mână.
Sau poate că nu.
De nu mai știi încotro s-o iei.
Cu atâtea acasă
Care se învârt la nesfârșit.
Așa că mă întorc și eu
Și te rog:
Alege tu un loc,
Cât de mic,
N-are importanță,
Poți chiar să nu alegi nimic.
Numai să fie destul loc acolo
Pentru amândoi.