stam singur si ma durea,
cat un copac la margine de codru,
cat un corb cu aripi topite moca!
fii mei m-au renegat,
fii lor mi-au ras in fata
cum ca n-am rima, n-am viata,
cum ca sunt fals port
violet...

cu mana mea puturoasa
am indraznit sa va gresesc,
sa nasc sculptura odioasa,
sa dau criticilor hrana, ingeresc;
dar printre acuze de analfabetism
am innotat dintotdeauna:
nu ma surprinde minciuna si ura,
nu ma surprinde nimic cat
omul lui Nietzsche imi sunt nenascut...

la multi ani, moarte,
azi e ziua mortii mele,
cand mamelu si tatelu ma vor cara
spre groapa altora;
hai, singuratate, ca te-am lasat,
ca parasit de tine sunt
si parasita-mi esti, marunt-
esti atat de frumoasa,
singuratate, cat ma durea,
cat un copac la margine de codru,
cu miros de morcov si de cedru
in inima mea...

si rasini violete ma strabateau
in loc de sange si de limfatic lichid,
si aripi e ochi ma dureau,
si trist de singur in mine ma-nchid...
sunt slab, nemancat de-o viata,
din mine nimic n-ar putea sa se nasca,
nu sunt in stare, dupa spusele prietenilor,
sa inteleg sensurile PhilCollinsiene...
nu gandi a doua oara cel de-al treilea verb-
intotdeauna moarte vine cat patru singuratati,
din marginea copacilor-poeti !!!