îmi frămânți colțurile cu
câte-și-trele brațele odată.

cum? nu mai ești întreit?

și eu care te vedeam însutit mai
aproape și mai vag deschizatura în cer
să-ți fie reazem la ceas de nemoarte!
durerea seacă sângele și crește apa,
dar cangele ce sfâșie carnea nu sfarâmă osul.

refuzul iertarilor mi-e pată în sân
și vocea sfintelor tămăduitoare
mi-e glas ascuțit de șarpe:
să-mi adune el, mie, și să-mi renască,
păcatele toate.