era prea toamna,
copacii isi pierdusera mugurii de ceva timp
si chiar ferestrele se impotriveau deschiderii.
parca la geografie aveam restante
si clasa cu peretii atat de grosi
si bancile manjite de creier si sange
mai lasa impresia si azi ca profesorul,
in nopti friguroase de august,
se gandeste strajnic la schinjuirea mea,
la pletele de catifea cazande...

m-a privit cu ochiul sau adanc, de gheata:
"iesi in fata, magare!"
nu am putut sa-i dau raspuns la prima intrebare...
era ceva legat de locatia Muntelui Venus,
o chestie care ma depasea!
celalalte intrebari [ma obseda prima]
mi-au sarutat talpile, neauzite.

cum vine asta? "Muntele lui Venus" !
era pe Marte, pe Luna, pe Terra?
habar n-aveam,
dar am pornit sa-l caut
in lumea celor intelepti.
era clar un esec:
eu n-aveam instrumentele necesare
gasirii unui munte,
nici periscop, nici boloboc...

i-am intrebat pe Toti: "incotro?"
si acesti Toti, probabil mongoli la origine,
m-au indrumat spre nu-stiu-unde
si imi strigau: "spre femei, spre femei!"
care femei? care femei?mi-am spus mereu,
mereu, nerasarit si neapus...

de ele nu aveam dreptul sa ma apropii
dar una sluta, intr-o zi,
alta decat cea de toamna, cu copacii...,
mi-a intrat sub piele;
dupa ce m-a privit in ochi
mi-a spus cu glas rugos:
"nu-l cauta pe el, pe Muntele lui Venus,
caci nu ai instrumentele necesare!"
dar asta deja stiam!
"Muntele lui Venus nu se deschide
cat orice banca necomerciala
cu deget sau umoare genitala!
fiule, instrumentul e SENTIMENTUL,
e dragostea care in inima isi are izvor!!!"
si a plecat...nu m-am mirat.

limpede, limpede-mi devenea totul.
m-am dus la profu' de geo
si i-am dat de inteles ca n-o sa-l caut,
ca n-o sa fac sapaturi abisale in nimeni -
era limpede: lipsit de inima,
imi lipsea instrumentul
care era SENTIMENTUL...
ei! lasa-ma-n prostia mea si-n neiubire,
o sa-l gaseasca altul mai istet!