agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2003-07-07 | |
O secundă mă desparte de veșnica-mi singurătate
În veacul cel mai negru, privesc fără mortalitate. Nu pot înțelege de ce visarea mea e fără margini Și-o port în suflet prin iubirea-mi ce e curs de lacrimi. Plec astăzi capul în fața morții care îmi zâmbește Aș vrea să-i zâmbesc și eu în ciudă, să nu-mi pese. Dar deocamdată doar ea râde, când eu plâng De iubirea mea ce singur o trăiesc și inima ce-o frâng Când îmi răsare un gând ce trist mă înconjoară Cu o aură de pace, atât de mistică și atât de-amară. Ce gând nemuritor din nou îmi pare mie moartea Ce orizonturi necuprinse se deschid visând la ea! Hotărât par azi să mor, să nu mai simt nimic Dar cât de falnic voi fi mâine, prin al iubirii pic. O picătură de otravă, e dragostea ce-o caut neîncetat, Iar când nu cade pe sufletu-mi, eu plâng ce nu-mi e dat. Păcat de lumea asta, ce n-o pot înțelege cum aș vrea Păcat de ea, că mă va pierde. Oare nu mă înțelege nimenea? ........................................................... Fericirea o căutăm în stele, dar stelelor le pasă oare? Ca și noi se sting și ele, ci doar noi le știm nemuritoare! Noaptea noi vom scrie minunați, de-a lor lumină Ce pe fruntea noastră și-a găsit acum odihnă. Le încredințăm a noastre vise și simțiri terestre Toate cele ce le-avem... dar ce a fost nu mai este. Un început au toate, dar și-un sfârșit le e menit Deși e scurtă și prea mică viața, e păcat de n-am trăit. ........................................................... Pacea verde a naturii e frumoasă ochiului iubit Dar e atât de tristă celui ce-are visul neîmplinit. Căci el vede azi ce mâine va fi doar o amintire Câte gânduri se lovesc în a lui minte de a ei amăgire. Tainic între ură și iubire a lui viață va alege Cine oare e acolo? Cine-l poate înțelege? Diamant neprețuit pentru el, e azi ce moare Când cu-al ei pas grăbit, se duce în uitare. El pe un mal de râu, va reuni a lui chemare Ce prin lacrimi se va scurge-n apa curgătoare. Păcat de dragostea, ce-n noi se pierde prea devreme De ce e așa? Oare ea chiar nimic să nu însemne? ........................................................... Leg de al meu vis o mie una de graiuri înțelepte Sunt doar cuvinte fără sens, ce-n capul meu par drepte. Dar cine-i să le înțeleagă fără a le trăi măcar odată Când oamenii învață doar ce le e pus în față! E trist să vezi atâtea minți ce adevăruri au grăit Și nimeni nu le bagă-n seamă și stau în tomul prăfuit. Secunda ceasului ce ne aduce gândurile eterne Ce merg spre infinitul nemuririi, de unde timpul cerne. Părem legați de prezentul ce trăiește azi prin noi Doar gândul ne tot zboară prin trecut și viitor. Dar pe când trecutul doar în amintiri îl regăsim Viitorul este un timp ce niciodată n-o să-l știm. Căci el e plin de vise și bucurii ce le dorim Și doar de noi depinde să le și împlinim. ........................................................... Ați privit vreodată atenți, natura-n jurul vostru? Ați văzut cum ea din moarte învie ca un astru? Când vine toamna cu ploile prea crunte, reci Întreaga ei splendoare pare că se duce-n veci. C-apoi iarna s-o acopere cu albul ei imaculat Și-n sloi de gheață să transforme tot ce n-a înghețat, De totul pare mort și fără viață, pare nemișcat, Dar vine primăvara și ghioceii-s primii care se arat. Micuți și drăgălași ei se ridică și râd la soare Din zăpada ce deasupra lor se topește și curge șiroaie. Pomii înfloresc iar cu mirosul lor îmbie înconjurul Într-adevăr natura noastră e asemenea cu aurul. De ce o distrugem noi? Noi oameni muritori Distrugem singurul lucru, ce-avem nemuritor. ........................................................... Și totul pare fără sens, noi suntem oameni neînțeleși Plutim prin lume, și credem că suntem cei aleși! Oameni, noi, simțiri atât de pure, nestemate lucitoare Piară totul în pustie, cu o strălucire amăgitoare! Căci cine oare în lume, e capabil să separe Fiarele de oameni și oamenii de fiare? |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate