Ne'ascundem aripile in regrete de trecut,
Ce'au devenit, in mod bizar, prea triste povete,
Plangand copilul ce ne zambeste alb si mut,
Chiar de isi cara si el un trecut prea greu pe brate.

Ne intrebam cum de mai are lumina in privire,
Cand aripi de'ntuneric i'au incoltit pe spate,
Iar el tot mai zambeste catre nestiut si devenire,
La fel ca dimineata ce, desi e nor, mereu se naste.