Săngele meu de lumină e beat,
dimineața și-a prăbușit în mine cupolele,
dar în albia în care mama spăla,
cupolă înnegrită de aburi .
se strângeau toate rufele murdare-ale orașului,
ale orașului blestemat.
La stăpân, umbra-i măruntă
se prelingea abia văzută pe lângă pereți,
ochii ei mândri deveneau umili,
acolo, în încăperile împodobite cu șterse fotografii
înfățișând negustori grași
lângă plopii lumânărilor de nuntă...
În cămăruța cu ziduri arse și lumină bolnavă,
cu aerul otrăvit de leșie și fum,
mama găsea pentru mine vorbe de-alint,
și mă-nvăța să iubesc minunea părelnică a florilor.
Soarele nu licărea niciodată-n fereastra înaltă,
dar ea m-a-nvăța să-l iubesc, să-l presimt,
și când am împlinit șapte ani
(era toamnă, cu ploaie și frunză uscată)
a îmbrăcat cea mai uzată rochie a orașului blestemat
și cei mai scâlciați pantofi
și m-a dus, ținându-mă de mână, la școala
de dincolo de calea ferată...
Rămânea singură, singură în liniștea sură,
ne despărțeam întâia oară și ea
s-a depărtat, plângând, printre castani
și plângea, cu plânsul bunicii și al sorei mai mari,
așa cum plângeau femeile la țară, de două mii de ani,
cu pumnii la gură...