Gândiri de geniu


Floare curată, roză prea senină,
Întreaga-mi soartă astăzi ți se-nchină;
Nu te speria de recea-mi nemurire,
Caci ființa mea e plină de iubire.

Eu te iubesc ca pe o rază caldă
Ce sufletul și mintea mi le scaldă,
Ca pe o stea ce, tainică, răsare,
Din vechi dureri născând nouă visare.

Eu te iubesc precum iubesc și marea,
Pierzându-mă, când îi aud chemarea;
Eu te iubesc precum iubesc și luna,
Hălăduind, cu noaptea ei totuna.

Rămâi cu mine, roză prea-frumoasă,
Doar lângă tine eu mă simt acasă;
Dragostea noastra n-aibă nici suspine
Și nici chiar timp, în față-i să se-ncline.

Trăi-vom veșnic clipe fericite,
Împărtășind iubirea pe șoptite,
Cu codri verzi și cu izvoare line,
Cu triluri lungi, de poezie pline.

În ochii tăi voi regăsi dorința,
În ochii mei vei regăsi putința,
Vom plânge și vom râde împreună,
Uitând de toate câte sunt minciună.
***
Mi-ai spus că lumea nu e idealul,
La care am sperat prea mult; banalul
Îti dă fiori mai mulți decât în vise
Îi simți, căzând în hăuri necuprinse;

Că viața-acum îmi pare mult prea simplă-
Când lucruri rele tot mereu se-ntâmplă,
Eu caut să trezesc vibrație nouă
În inimi unde cu durere plouă;

Că timpul o să scadă din avântul
Cu care tind să aflu neștiutul;
Că, tot ce azi e tânăr și-n putere,
Va fi doar amintiri prea austere.

Ai zis că visul meu o să se ducă
Așa cum orice floare se usucă;
Că, de ne vom reîntâlni cu bine,
Atunci voi fi uitat demult de tine.

Eu n-am putut să cred c-astfel de gânduri
Erau aievea, printre-atâtea rânduri
Scrise de viață în adâncul ființei,
Mă îndoiam de faptul neputinței.

Mă-mpotriveam cu-ntreaga mea credință
La ce mi-ai spus; ziceam că, prin voință,
Voi trece peste orice suferință;
Că va trebui să am doar stăruință.

Credeam că toate-s griji prea efemere,
Doar cugetarea unei vieți stinghere,
Temeri ce deformează adevarul,
Rezerva ce premerge viitorul;

Că tot ce spui rezumă doar trecutul,
Că ce va fi, va fi cu totul altul
Și că, purtând iubirea drept cunună
Necontenit, lumea va fi mai bună.

Dar tu te-ai dus, și dusă-ai fost cu bine,
Iar fericirea mea s-a dus cu tine;
Mă simt de parcă golul mă cuprinde,
Mă rătăcesc prin peșteri aburinde

Și frigul lor e frigul dinlăuntru-mi,
Iar ceața lor născuta e din lacrimi
Ce, șiroind, pe fața mea se-adună,
Plătind a timpului prea grea arvună.

Eu simt că universul se prăvale
În valuri largi, imense, abisale,
Că stelele, de azi, nu-și mai au locul,
Gonind mereu și întețindu-și focul.
..................................................
O galaxie după alta moare,
Iar urma-i, părăsită în uitare,
Nemaigăsind lumina-i adulată,
Cu amintirea a ce-a fost odată

Se resemnează, regăsind divinul
În liniște și în durere; chinul
O face azi să simtă că trăiește
Ca umbră, mai aprins decât lumește.

Pe cât de trist, pe cât de calm, destinul
Creat-a din nimic, din gol, sublimul,
Trecând cu moartea peste existență,
Întreaga-mi viață nu-i decât absență.

Eu nu trăiesc decât pentru senzație,
Din ce-aș avea, păstrez o aspirație;
Renunț la tot, arăt o toleranță
Scăzând mai mult din mica-mi importanță,

Căci, tot ce-n lume am putut să caut,
Eu am aflat în sunete de flaut;
N-am vrut să simt plăcerea cu materia
Pentru că nu am vrut să uit mizeria

În care alții viața și-au trăit-o:
Veșnici poeți, cântând eternul solo
Al geniului, însingurat de lume,
Deși în zări era al lor renume,

Eroi care legende au generat;
Prin propria soartă scrisul au inspirat;
Chemarea spre-a lăsa întipărită
Durerea ce se cere ocolită;

Savanți, ce au ivit, din vechi, iar, noul,
Dar împotrivă-le a stat argoul
Și, neputând să treacă de prostie,
Lumea întreagă au lăsat-o-n vrie.

Săraci, ce au trăit cerșind cu ziua,
Iar dimineața-n parcuri, pe ei, roua
Cădea, spălând sudoarea zilei, colbul
De pe trotuar, ce, străbătut de pasul

Unui mereu-grăbit, păstra ecoul,
Esența-a ceea ce înseamnă răul,
A ceea ce-ar putea un om să fie:
Constrâns la a uita de nostalgie.

Eu vreau să simt că toată nemurirea
Cuprinde, mai intens ca fericirea
De-a fi etern, senzația experienței,
Spectacolul durerii abundenței;

Virtutea de-a privi cum armonia
Se spulberă treptat, nimicnicia
Acaparând o viață după alta,
Săpând printre nevoi cu veche-i dalta

Spații din neștiut născute parcă
Special pentru-a crea cuvântul dacă;
Puterea de-a lăsa în urmă moartea,
De-a îngropa în cale-mi libertatea.

Dar tot ce vreau e-a firii rece umbră;
Nu e decât imaginea prea sumbră
A ce a fost, privită prin durerea
Schimbând cândva menită-mi fericirea.

Iar cosmosul, divinul, se prea-poate
În curgerea-i să nu le aibă toate
Și să mă pierd în valuri de lumină,
Să rătăcesc prin rai orbit de vină;

Nimicul să gândesc că vrea s-arate
Cum că și-n rău există libertate,
Că, pentru om, chiar și un lanț de șoapte,
Voal fără sens, se va traduce-n fapte.

Să cred că-ntreaga-mi viață se rezumă
La ce va fi apoi un pumn de humă,
Că, de-aș putea să aflu ce-i nimicul,
În față-mi s-ar deschide infinitul,

Și-ar dezveli mulțimile de fauri
Cu frunți înalte-ncununate-n lauri,
Cascadele-i de sunete și sfinții
Ce-ascund în noi străfundurile minții.

Și-ar dezrobi cohortele de îngeri
Cu din păcat născute-ale lor plângeri,
Mulțimile-i de monștri și de idoli,
Pe cât de veșnici, tot atât de frivoli,

Și și-ar răsfrânge datina-i străveche,
C-un ideal uman facând pereche,
Și-ar frânge trupul între-a sta de veghe
Și-a nu putea-nțelege ce-i o leghe.

Călcâiele-i de vid crăpa-vor stânca,
Descoperind în neputință-i munca,
Atât de grea, de inutilă trudă,
Mereu în van, prescrisă soartă crudă;

Căci, între-a fi sau a nu fi decizie,
Mai important ca a gândirii ftizie,
Este-a avea tristeți sau bucurie,
Este a naște din neant mândrie.
***
Întreaga-mi bogăție-a amintirii
N-are răspuns în golurile firii;
Inima mea e rece, pustiită,
Durere am în suflet, și cumplită.

Gândesc la ce-ar fi fost dacă o dată
Aș fi atins iubirea-mi adulată,
La câtă fericire, prisosință,
Mi-ar fi adus această necuviință.

De mi-ai fi-ntors cu un sărut iubirea,
În seri cu lună ți-aș fi-ntors privirea;
La mal de mare-n spuma-a mii de valuri
Am fi găsit în noi vechi idealuri.

Tenebrele-i de calm ascuns în vuiet
Marea ne-ar fi destăinuit în cuget;
Noi doi, ținându-ne de mână- unul,
Am fi-nfruntat nestăvilit taifunul,

Iar luna de departe-ar fi vegheat,
Privind cu jind la nou ivitul leat
Și răsăritul vieții noastre calde
Lumina ei ar fi-ncercat să-l scalde.
***
Dar ce-am pierdut, n-avut-am niciodată,
Speranța-a ce-ar fi fost născută-i moartă;
Tristețea-mi mai presus de fire este,
Pentru că sufăr pentru o poveste

Și-mi pare că istoria lumii curge
Prin sufletul ce veșnicia-mi plânge,
Că faptele își pierd însemnătatea,
Păstrând în ele doar singurătatea

Ce-o simte omul părăsit de soartă,
Bătând la-a raiului închisă poartă,
Visând la realitatea ce-l așteaptă
În iad, strigând că moartea e nedreaptă.

Dar lumea-aceasta, oricât de absurdă,
E lumea ta, și sufletu-mi abundă
În a simți că lumea e frumoasă:
Lumea, prin tine, gândul meu apasă

Și-a te urî, cu veșnică durere,
Pot să afirm că nu îmi stă-n putere.
Tu ești un vis, un ideal, o cale
Ce fericirea mea transformă-n jale

Ca, renăscând din reci și-amare lacrimi,
Să cat în mine, dincolo de patimi,
Tot ce înseamn-a vieții experiență,
Remodelând întreaga mea esență;

M-ai învățat ce-nseamnă să mă doară,
Cu orice foșnet răsărit în seară,
Senzația că prin ființa mea lumească
S-au perindat cândva și-or să renască

Vise de aur, vise ideale,
Atât de veșnice și ireale;
Că pasiuni intense, necuprinse,
Aprind mai mult dorințele-mi nestinse,

Că tot ce-ncerc să-nfăptuiesc în pripă
E inutilă-a timpului risipă,
Că tot ce-n mintea mea în noapte pare,
Îmi va aduce pururi alinare.

M-ai învățat să simt nefericirea,
Cu tine am aflat ce e iubirea,
Un foc nestins tu ai aprins în mine,
O flacără născândă din suspine.

Îți multumesc că tu exiști și poate
Vei asculta cândva a mele șoapte,
Îți multumesc că, doar cu o privire,
Un suflet ai condus spre nemurire.

Îți mulțumesc că m-ai călit în lacrimi,
M-ai învățat să fiu mai sus de patimi;
Îți mulțumesc și pentru focul care
Mă mistuie demult, fără-ncetare,

Dar para lui mă arde din adâncuri,
Gândul la tine-mi taie din avânturi,
Mă chinui între vis și realitate,
Mă doare drumul nostru către moarte.

Tu lasă-mă să nasc a ta visare,
Încrede-te-n a gândului valoare,
Căci s-or ivi în tine universuri,
Clipe și veacuri, fapte și eresuri.

Legende vii și vechi minuni astrale,
Toate-s cuprinse-n lacrimile tale;
De va mai curge una, numai una,
Pe fața ta de înger, însăși luna

Aș face-o să se-afunde în abisuri,
Să caute-ale tale vii surâsuri
Și să aprindă-n goana sa nebună
De stele roiuri mii: a ta cunună.

Tu dă-mi durerea ta și spune-mi cele
Ce ochii tăi i-ar ridica spre stele;
Eu voi aprinde cerul, să se-adape
Cu scânteieri ca în cristal de ape;

Eu licărul de viață ce mă-ncântă
L-oi ține-n suflet, bibelou ce cântă,
Fără de sunet, fără de cuvinte,
Povești trecute aducând aminte.
***
Ah, tu, copil cu zâmbet de femeie,
De înger ai în tine doar crâmpeie,
Iar eu, un pustnic nevindecat de-amar,
Cum pot eu să spulber gându-mi solitar?

Cum să las plăpândul să-mi ghideze traiul,
Renunțând la vise, să urmez alaiul,
Viețile curgânde către nesfârșit,
Limitate toate-ntr-un etern sfârșit?

Lumea-aceasta toată n-are nici un rost,
Scopul vostru-n viață-i putred și anost.
Cum să caut un ideal himeric,
Lumina... cum s-o văd în întuneric?

Voi vă căzniți să mergeți în abisul
Ce-n taina umbrei pare necuprinsul,
Vă puneți visele în hăul morții,
Destinul vi-l aflați din urna sorții

Și-l acceptați, amar așa cum este,
Căderea voastră nu e nouă veste;
Eu vreau tăcerea să îmi fie-avere
Și, luând aminte, să am altă vrere.

Pe unde-am fost, și loc și timp, cu toate
Păstrează-n ele, dincolo de moarte,
Scânteia de speranță întrupată
În cel ce astăzi nu mai este-n gloată.

Eu nu sunt om, nu, nu mai sunt, ci poate
Am fost cândva și-acum sunt mai departe.
Mi-e-atât de greu sa fiu în astă lume
De oameni răi mai mult decât un nume...

Vreau să-i ajut, dar să ajut pe cine?
Cine va râde, crud privind la mine,
Sperând că-n clipă viața mi se curmă?-
Din ce-a fost bun, ce ar rămâne-n urmă?

Să moară ce e bun și să trăiască
Această-arzândă ură omenească?
Dar unde-i rațiunea din cuvântul,
Cel din bătrâni, care spunea că vântul,

Ducând cu el în patru orizonturi
Ce-a întâlnit, e mai prejos de gânduri
Nutrite de o ființă-atât de slabă,
Născută din nimic și încă roabă

A sorții și-a materiei fără suflet?
Asemuind nestăpânitu-i urlet
Cu lacrimi mari, ce-n sufletu-mi cad grele,
Furtună e și-n gândurile mele…

Nu are sens să lupt acum cu lumea,
De o să vreau, atunci va fi doar vremea;
Furtuni catastrofale-ar fi prea line
Lumea doar dinainte să-mi închine.

Ar fi puțin să simtă doar durerea,
Pierduți în ea, să-și uite decăderea;
Ce rost să îi condamn la moarte crudă,
Când pot să-i las să aibe-o viață-n trudă?...

Și eu să fiu de-acum mânjit cu sânge?
Ce suflet să mai am, de ce-aș mai plânge?
Mai bine-i las, ei sufletul să-și vândă,
Să-i las pe ei rușinea să-și ascundă.

Viața le-o curge până la calende,
Până atunci, vor naște noi legende;
Soarta deja scrisă cum nici n-au visat
N-or putea s-o schimbe, trăind în păcat;

Ființa lor cea scumpă nu-i atât de mult,
Tot ce e uman e limitat tumult;
Pentru cel ce-n altă lume s-a pierdut
Viața lui umană este doar trecut.

Însă noua-i viață n-are alt destin
Decât ce e logic într-un gând sublim,
Restul, tragedie și coșmar imens
Este, dacă viața-i nu e vis intens.
***
Te-ai depărtat încet-încet de mine,
Eu, tot sperând, m-am depărtat de tine;
Doar prin memorie îmi mai trec imagini,
Din tot ce-a fost, azi inutile pagini.

Să-ncerc să regăsesc ce nu mai este?
Să venerez sclipirile celeste
De care ochii tăi ard pentru altul?
Să cad și eu în mări din tot înaltul?

Cât te-am iubit, n-o poate nimeni spune-
Doar moartea sufletul să-mi încunune;
Da, regăsesc și-acum, în viață, urme
Ce-arată că iubesc din altă lume.

Mai presus de tot, de zei și ideal,
Rolul dat iubirii este cel astral.
Doar eu am simțit-o, unic creator-
Te voi iubi veșnic, nu ca muritor.

Vis al nemuririi e esența mea;
Calea mea eternă-mi pare mult prea grea.
Simt că-n nesfârșire unicul sunt eu:
Lipsa ta mă doare, rana mea mereu.

Pare toată lumea-n zbucium îndelung
Tainele să-și verse-n suflete ce plâng
Pentru neputința-n care s-au născut-
Plânsul și durerea sunt timpul meu trecut.

Încercând să uit ce ar fi fost divin,
Am lăsat în urmă sufletu-mi prea-plin;
Nu mai am durere, nu mai am nevoi-
Nu mai am speranță-n lumea de noroi.

Nu trăiesc aievea, nu sunt om, ci sunt
Trupul unui geniu pierdut pe pământ;
O scânteie încă mai păstrez din el:
Numai nemurirea-mi a rămas la fel.

Pot s-avânt în vise oamenii curioși,
Să creez fantasme pentru cei furioși;
Pot să-i amăgesc sau pot să le ofer
Tuturora totul, numai eu, stingher,

Voi veghea întocmai ca un Prometeu,
Regretând amarnic că nu sunt un zeu,
C-am vrut să fiu înger, să fiu om perfect
Într-o lume-n care totu-i imperfect.

Voi pluti-ntre stele, mă voi pierde-n nori,
În arzându-mi suflet căutând noi zori,
Voi visa departe, tot ce-a fost demult
Va rămâne-n urmă, n-o să mai ascult

Ruga ta de aur, visul tău de om
Știu că nu se trage din pierdutul dom
Al iubirii caste, dragostei de vis,
Că surâsul tău nu e din paradis.
***
Am vrut să-nvăț să fiu mai mult în toate,
Să te iubesc, să te feresc de moarte;
Văd moartea că domină-n fiecare...
Din două, veștedă e-acum o floare...

Floarea de aur va rămâne vie,
Floarea de-argint rămâne-n nebunie-
Geniu nebun, pierdut în nemurire,
Înger uitat, lipsit de fericire...

Crezi tu că dintre-atât de multe lucruri
O să aleg aceleași vechi nimicuri?
Șansa de-a fi azi n-o mai iau în seamă,
Spre tot ce-a fost, nimic nu mă mai cheamă.

Unii gândesc că lumea-a fost făcută
De-un Dumnezeu, prin muncă ne-ntrecută,
Dar toate-aceste firi creaționiste
Deriv-o clipă-n forme mult mai triste:

Să înțeleg cum că noi oameni suntem
Și condamnați cu toții să împingem
Hotare-n cosmos? Prezentul inutil
Să-l privesc și să-l trăiesc ca rob umil?

Alți vor să spună că omul e stăpân,
Cel ce gândește-așa-i numit păgân;
Are dreptate?- Sufletu-l respinge,
Căci, ce câștigă dacă-n viață-nvinge?

Asupra cui să-nvingă, ce victorie?
Dacă victoria-nseamnă doar penurie,
Cu ce-ar putea lumea să se aline,
Neexistând perfectul s-o domine?

Oameni? Volbură de robi și de stăpâni,
Având zei hapsâni sau proprii zei hapsâni...
Spre ce te-ndrepți? Nu crezi că este timpul
Să te întorci, să îți dau ție nimbul?

Ești plină de viață, eu... am obosit,
Visul meu de aur azi s-a năruit;
Credeam că vei primi eternitatea,
De ce și tu și toți alegeți moartea?...

E chiar atât de importantă viața?
Mă ierți că-s crud, nu știu ce-i toleranța;
Când știi că poți fi înger, nu poți crede
Că cel iubit, în tine nu se-ncrede,

Nu poți să speri s-atingi divinitatea,
Când tu iubești doar mediocritatea
Și sensuri noi, pe lume încă, sincer,
Nu vei găsi, ajuns un palid înger.

Soluția? Să mă retrag din astă lume,
Nimic n-ar mai putea să mă îndrume
Spre fericirea căutată-n tine,
Trecutele-mi visări sunt azi ruine.
***
Dragostea mea, copilul meu ferice,
Zeiță pură, nu pot oare-ntoarce
Timpul spre clipele ce-au fost apuse,
Să-ți spun cuvintele ce n-au fost spuse?

Imaginația n-ar putea să-mi zboare,
Să-mi amintesc privirea-ți trecătoare;
Să cad plângând în brațele-ți de gheață
Și, resemnat, să mă întorc la viață?

Nu pot să vin asupra ta, iubito,
Măcar fugar, ca umbră incognito,
Să te admir, să te alint cu șoapte
Când dormi, și să mă pierd din nou în noapte

Când soarele și-ar răspândi lumina?
Abia atunci mi-aș regăsi odihna
Și, liniștit de gândurile-mi bune,
În amintiri aș pune pasiune

Și-aș aștepta, cuprins de nerăbdare,
Să treacă-n asfințit arzândul soare,
Să fim din nou eu singur și cu tine
Și să veghez mereu să-ți fie bine...
***
Păcat ar fi să cred astfel de gânduri,
Deși aș vrea: nu sunt decât eresuri;
Umil nebun, mă iert pe mine însumi,
Căci, de-aș ceda, medalia ar fi plânsu-mi.

Cum pot să sper că floarea veștejită
Mai poate prinde era înverzită?
Nimic ai fost- e tot ce vei rămâne;
Mâine-i fi pulbere, de ieri ai fost doar rune...

Esența doar, căci forma nu contează:
Și eu sunt om, și geniul meu creează
Și din nimic o soartă ideală,
Și din adânc o boltă magistrală.

N-ai vrea să negi, să spui că nu sunt geniul
Ce doar mă-nchipui eu a domina mileniul?
Dar, ce ești tu, și... ce sunteți cu toții?
Nu domin eu?-Să domine netoții !

Destul cu tot!Destul cu simpatia
De a fi om! Eu am doar nebunia...
Mi-ajunge să văd ne-ncetata sete
Cu care toți îmi caută regrete:

Eu nu regret, nu știu ce-i aia moarte;
În viață fiind, de moarte ne desparte
Doar sufletul, cuprins încă de doruri.
Viața-i o scenă- nu sunt după storuri...

Că te iubesc, dovadă alta nu e
Decât că viața vreau a fi per due.
Nu ți-am cerut nimic, decât iubire;
În schimb dădeam o-ntreagă nemurire...

Azi nu-ți mai cer, doar îți ofer iubirea;
Nu vrei să speri- vei pierde fericirea.
Inima-mi distrusă azi ți-o dau în dar:
Ești ca să fii înger sau ești în zadar?

O nemurire-ntreagă stă supusă,
Îngenunchind în fața ta, apusă.
Răsari cu ea, să n-o lași să decadă,
Pierdută-n vis, nu o lăsa nomadă...

Căderea ei căderea ta e, floare,
A n-o atinge nu-i o înălțare.
Acum e strânsă-n clipe veșnicia-
Trăiește-le și gustă armonia

Iubirii unui geniu, nesperate,
Iubirii veșnice, ascunse-n șoapte...
Eu te iubesc, trăirea mea de patimi,
Ești visul meu, ești nesfârșite lacrimi...

Văd doar că tu îți lași în jos privirea;
Eu plec în cer, să-mi caut nemurirea,
N-o să privesc în urmă niciodată,
Voi fi doar geniul rece de-altădată.

Doar trupul meu rătăcitor pe lume
Îl voi lăsa, să-ncerce să te-ndrume
Și eu, speranța lumii-n nebunie,
O să veghez să-ți fie bine ție.

Să nu mă uiți, oricât ar fi de bine,
În rai, nu-i fericire fără tine...
Te voi uita, dar voi simți în toate
Ceva lipsind, voi fi etern...în moarte.