agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2003-12-04 | | Între două lumi Mergeam... Pe un drum drept Ce părea nesfârșit- Deasupra lumii nori nu erau încă; De-o parte și de alta, În față și în spate, Vedeam mereu copaci înverziți. De pretutindeni către pretutindeni Roiau vrăbii și rândunici Însoțindu-mi călătoria Cu trilurile lor superbe. Era încă vară... Lumină, Un soare arzător și totuși blând; Pășeam pe pământ, ușor și fără grijă, Iarba-mi părea atunci nemuritoare... Unde ducea oare cărarea aceea dreaptă Pe care mergeam de când mă știu? Mă născusem cu un singur cuvânt: înainte, Capătul spre care tânjeam era totul, Mă credeam fericit, tot sperând, În neliniștea drumului către rai, Și cerul acela acela albastru senin... Pierdute minți, păcat de regăsire: Drumul acela era pentru doi... Oglinda unei ape spartă de un picur, Tablou pătat și prea uzat de ani, O clipă-ți trebuie ca să spulberi timpul, La fel s-a dus tot ce credeam frumos. În jurul meu, furtună... Uitasem că deasupra infimului uman Veghea marea de stele; Din inima-nchisorii eterne de eter, Din taina tristei umbre a cosmicului vid, Uitasem că durerea scânteia își aruncă Spre a-nvăța nimicul că nu a răsplătit În calea lui cea oarbă ce e universal. Uitasem că esența și dorul meu fierbinte De a străbate drumul, era din stele luat, Că raiul se tot duce, fugind mereu de mine, Că el era în urmă și tot era greșeală, Că viața mea umană a fost un vis ciudat... ............................................................ Rămas sunt în țărână, potecile-au murit, Am mii de căi în față și mii de căi în urmă- Dintre acestea, oare, pe care s-o apuc? La orice pas, piciorul se-afundă în țărână, În juru-mi e-ntuneric, de ce nu văd nimic? De ce în lumea nouă, zeii m-au părăsit? Aș vrea să sar, să scap de pas, de corp, Din tot ce-am fost, să fiu... un suflet liniștit Cu propria mea prezență, cu visu-mi infinit, Dar cum să sar: se-aude în jurul meu furtuna, Contururi mari de stâncă se clatină prin beznă; În vuietul de valuri și-al vântului nebun. Decât să fiu un suflet de-a pururi chinuit, Hălăduind întruna, ca moartea bântuind, M-ascund numai în mine, mă-ntorc către lumină, Renunț la visul lumii, pierzând din armonii. Azi soarele mă arde, m-acoperă cu foc... Am înghețat în sine-mi, nu mai văd raiul: Între două lumi, m-am depărtat de mine, Anii aceia...au trecut demult.
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate