Am fost să duc flori
Viitorului meu mormânt.
Părea atât de gol,
De sobru
Și de sfânt…
Trandafirii roșii
Împrăștiați pe cruce
Păreau a fi icoane ,
Păreau a fi de sânge.
O ! Nu vreau lumânări
Și nu vreau nici tămâie,
Mormântul meu să fie
De-un negru colosal
Și vreau fum de țigară
În loc de smirnă arsă
Și vreau muzică rock
În loc de marș mortal…
Dar viața mea e lungă,
Sunt doar la început,
Deși-mi iubesc mormântul
Cel negru si tăcut.
De ce nu l-aș iubi ?
E viza mea de moarte
Și spre tărâmuri sumbre
Așteaptă să mă poarte.
Am spus o rugăciune
Cerului înalt
Și somnul catatonic
A vrut să mă cuprindă,
Dar luna m-a salvat :
A reflectat o rază
Pe marmura cea neagră,
Rece
Și suferindă.
Iar trandafirii roșii
Împrăstiați pe cruce
Păreau a fi prins viață,
Păreau a fi amanți,
Ca zecile de-amoruri
Ce mi-au trecut prin suflet ;
Păreau a fi de-a pururi,
În veci,
Îndragostiti.