In absența ta palma mea rămâne goală…
Iar sufletul meu, un orizont torid in așteptare.
Cu mintea răsucită și-ncordată ca arcul unui ceasornic
Cu trupul ghemuit incomod într-un scaun stingher,
Cuprind in căușul palmelor mele, aerul încăperii
Și respir adânc in singurătate.
Mă topesc in durere ca un săpun uitat in apă
Și uit să mai fiu ființă când devin un spirit detașat de fond.
Mă unesc cu orice formă de viață abandonată-n Univers
Căzând într-un delir existențial, măcinat de suferință.
In drumul meu crucial mă întâlnesc cu Dumnezeu și îl salut.
Apoi îl întreb de mă poate lua cu El ‘’Acasă’’
Îmi răspunde că este mult prea ocupat să mă asculte și poate altădată!
Nu spun nimic…
Apoi mă reîntorc in materie, descifrând încet colțurile camerei mele.
Mă întind pe pat cu palmele deschise și fața spre cer
Dar nu pot să nu mă gândesc:
‘’Oare Dumnezeu a uitat de mine ? Oare tu ai uitat de mine ?’’